Remember....!!

"Remember, remember, the 5th of November, the gunpowder treason and plot. I know of no reason why the gunpowder treason should ever be forgot!"

"People should not be afraid of their governments.

Governments shoul be afraid of their people."

Camera cu papusi

Nu te misca, nu privi,

nu tipa, nu iti aranja rochia.

Parfumul de cirese nu ti se potriveste; incearca lavanda,

spre binele tau, fetito,

arata zambetul de dantela si

o tunsoare scurta.

Incruciseaza-ti umerii si

imbratisaza-te singura.

Mergi din nou catre Apus,

suna iar din trompeta,

spune ca ai gasit din nou iubirea

rezemata de un gard si

vomand de beata.

Si trage din tigara in timp ce povestesti asta,

tigara e viciul,

te face mai umana face

sa pari credibila.

Pentru numele lui Dumnezeu!

Nu te misca, nu privi,

nu tipa, nu iti aranja rochia.

"Proasta fata!", zice vanzatorul in gura mare,

in magazin,

gandindu-se ca ziarele vor scrie maine ca

nu stie sa vanda papusi.

Te implor, fetito,

Nu te misca, nu privi,

nu tipa, nu iti aranja rochia

.Salveaza-mi creatia!

Nu ma blama, sunt nebun,

indragostit, nemangaiat, infometat,

sunt un comunist nenorocit.

Si da-te cu parfum

de lavanda.

SAMHAIN

Dracia dracului (poem al scarbei mele).

Ma gasesc fetele durerii,

daca-ti spun, uite, e

exact asa cum iti spun.

M-am intalnit ieri la ceainarie

cu piciorul pierdut in razboi.

I-am spus cu blandete

sa nu o loveasca pe doamna

eleganta si blonda de la

masa alaturata.

Mi-a zambit cu toti dintii

putreziti

Si a spus ca

Razboiul a facut ce-a vrut cu el.

Acum, el face razboi.

Doamna eleganta

s-a invinetit, s-a inrosit,

i-au cazut matele pe jos.

Si a murit.

Nu te uita ca un bou la mine

ca n-am ajutat-o,

crezi ca sunt multe lucrurile

pe care

le poate face un olog?

Si, strigand asta,

ologul ii taie piciorul cu securea

ciungului

cu care statea de vorba.

Ciungul, ranit in orgoliul propriu,

se prabusi mort de plans

peste trupul ars de soare

al orbului.

"Dracia dracului!", striga mutul

cand orbul ii infipse

un creion colorat in par.

SAMHAIN

Golul.

Doare. Cand stai pe podea cu o bluza de trening in brate si cu tastatura in mana, zdruncinandu-te de plans si furie si scriind ca sa te eliberezi; desi stii ca nimic nu te elibereaza. Si esti inconjurat de nimic. Pana acum cativa ani am crezut ca atunci cand nu mai ai nimic, te ai pe tine insuti. Well, that's crap. Si ii blamez acum pe toti care m-au invatat asta, fiindca daca si sinele tau renega orice actiune a ta, orice gest, atunci e nimicul. Golul. Si ca sa infrunti golul iti trebuie putere pe care nu ai de unde sa o iei. Ca ai tot luat pentru alte situatii. Si daca incerci sa il accepti, e foarte elitist, eu una n-am nicio sansa, o bluza de trening si un tablou sunt lucrurile care ma ajuta sa nu cedez acum in fata elitismului. Si gesturi pe care le doream, si mai presus de asta, complementaritate. Acum am abisul. Al meu; l-am avut mereu. Dar e mai gol ca oricand. Podeaua, o bluza de trening si un tablou. Fara muzica. Muzica doare. Sunetul tastaturii ca sa infrunti golul. As fi vrut sa scriu pe hartie ca sa refulez, dar nu se aude nimic. Pixul aluneca foarte fin. Tastatura se aude in gol.

Morning thoughts....

Da, asta e ora la care trebuia sa fiu la scoala. Nu, nu am chef sa fiu la scoala. Deloc, dar tot va trebui sa ajung in cele din urma, a doua, a treia ora. Si ma apuca scarba cand ma gandesc ca asta e unul dintre lucrurile pe care sunt constransa de imprejurari sa le fac. Sa pierd timpul la scoala.

As sta toaaaata ziua ca acum, infofolita intr-un pulovar colorat, cu mirosul de nes si cu "Broadway-ul" celor de la Goo Goo Dolls si citind. "Despre ploaie" de Martin Page sau "Maestrul si Margareta"...

Dar cel mai mult mi-as dori sa pot vorbi acum. Cu cine vreau sa vorbesc. Ma simt bine in dimineata asta, desi poate n-ar trebui, ca n-am niciun motiv, ba din contra, dar cred ca avea dreptate Blandiana despre bucuriile fara motiv, cum ca sunt cele mai complexe.

Pur si simplu e una din diminetile alea in care ma simt atat de bine cu mine insami, incat as putea chiar sa vorbesc fara sa ma doara si sa ma simt vinovata, fara sa iau asupra mea lucruri pe care nu vreau sa le iau asupra mea, fara sa ma simt lezata de vorbele celuilalt. Daca as vorbi acum, nu m-ar lovi reprosurile, mi s-ar parea constructive. Dar nu-i nimic, o sa-mi treaca dispozitia asta si va trebui sa port o conversatie intr-un moment prost, in care cele mi mici aluzii o sa mi se para distructive si....damn it!

E frig afara. Nu ma deranjeaza, chiar imi place, dar urasc vantul. Si urasc salcia din fata geamului care face ca naiba cand bate vantul, se balangane in continuu, ca intr-un film suprarealist cu copaci care inghit case. Si are doua brate mari care se apropie sau se departeaza unul de altul, de parca ar avea strabism. Si pare atat de rautacioasa! Si ieri cand batea vantul foarte tare, arunca cu crengi intr-o parte si intr-alta, de parca era un muncitor care scuipa seminte. Cand mi-a zis mami ca a cazut un copac, m-am uitat repede, speram sa fie Lucretia (asa o cheama pe salcie), dar nu. Era un copac dragut care imi placea. Sunt sigura ca e un complot la mijloc. Acum ma uit pe geam cum sta intins pe trotuar si imi pare rau de el. Imi pare rau ca plec la scoala si trec pe langa el si parca o vad pe Lucretia zambind malefic in spatele meu. Si sunt sigura ca o sa se bucure cand o sa incerc sa port conversatia aia, ca o sa o saboteze intr-un fel si o sa iasa exact pe dos de cum vreau.

As vrea sa raman acasa si sa citesc si sa ascult muzica si sa nu ma vada iesind.

O detest pe Lucretia.

Intr-un fel, sunt sigura ca are si o istorie diabolica si sangeroasa in spate si ma voi interesa de asta. Toti copacii au simbolistica lor, si ea trebuie sa aiba una. Meschina, presupun.

Vreau sa stau in pat, cu muzica si ceai si cu El langa mine. Si sa vorbim. Si, eventual, dupa ce eu dau cu bata-n balta (fiindca Lucretia is watching, I know that), sa zambim si sa fie bine. Curios cat de bine comunic cu mine insami si ce usor imi e sa ma exprim acum. Daca ar trebui sa ii spun unei persoane ce imi doresc si ...eah, nevermind.

Am ore de rahat, boring si useless.

Si deja nu mai am o dispozitie atat de buna dupa ce ma gandesc la toate.

Eram sigura.

P.S. Vreau bomboane de ciocolataaa! Hmmm. In sfarsit, un motiv bun sa ies din casa si sa plec spre scoala si sa ma uit urat la Lucretia. O sa o dau in bara cu tot, nu pot vorbi asa cum as vrea, o sa sune ori prea urat, ori o sa fiu prea bleaga. Dar ma duc sa imi iau bomboane si macar in secunda aiaaaa ma voi uita in jur si o sa-mi placa la nebunie frunzele de pe jos si o sa zambesc si o sa ignor toti oamenii imbracati in culori cenusii, mohorate, de iarna.

Post tenebras

" Nu stim prea bine cand curatul si murdarul s-au separat in societatile si in constiintele oamenilor.

Cand a aparut cadavrul si nevoia ingrozita de a-l ascunde privirii?

Inhumarea l-a precedat pe Sapiens Sapiens.

Arta este una dintre cele mai vechi practici preumane, mult mai veche decat moneda in care nu se converteste nimic din ea.

Arta este mereu contemporana cu o separare care n-o aserveste.

Ea s-a nascut inainte de inchegarea filiatiilor disjunctive, arborescente, dintre om si animal, social si asocial, ordine si dezordine, placut si respingator, celest si infernal, viata si moarte, forma si non-forma.

Sacrul, impurul, ceea ce poate pangari, ceea ce trebuie indepartat nu sunt distincte.

In societatile moderne sacrul este atotputernic, cum nu a mai fost niciodata. Niciodata nu ne-am separat intr-atat de cadavre, de sangele menstrual, de scuipat, de urina, de cruste, de noroi.

Suntem cu totii niste preoti maniaci in bucatariile noastre.

Suntem niste tirani dementi in salile noastre de baie.

E greu sa separam notiunile de igiena, de morala, de sacrificiu, de gandire, de rasism, de razboi. Ne ferim de ceilalti, de tot ce nu intra in norma sociala sau senzoriala, de paraziti, de soareci, de saliva, de universitarii autodidacti, de mamiferele pesti, de mamele celibatare, de evreii crestinati, de locuitorii frontierelor, de acele de siguranta, de unghiile taiate., de strigoi, de fobii, de fantasme. Arta e o productie parazitara.

Cel care face sa apara ceva ce nu exista pana la el, acela apartine regnului inadecvarii.

Nu e la locul lui.

E insasi definitia impuritatii: Ceva nu e la locul sau.

Un pantof e curat pe podea.

E murdar daca-l pui pe fata de masa printre flori, argintarie si paharele aliniate."

(Pascal Quignard)

Zambiti, ochi verzi!

Tot timpul cand suna alarma de la telefon la 6:45 ca sa ma duc la scoala, dupa ce ma dezmeticesc, incep sa realizez ca e inca o zi in care voi avea din nou in fata ochilor o anumita imagine. A unui vanzator de ziare, care se plimba printre masini, mereu intreband soferii daca vor sa cumpere un ziar cu acelasi glas in care disperarea sau deprimarea inca nu se simt.

Se simt doar in ochi. Daca il privesti atent.

Inca de prima data cand l-am vazut, in minte mi-a venit imaginea fetei asteia. E una dintre cele mai celebre fotografii. Ei, omul ala arata exact la fel. Are aceeasi ochi verzi care nu privesc la tine, privesc prin tine. Si vezi tot prin ei.

Cel putin, mie asa mi se intampla.

Prima data cand l-am vazut, in clasa a 9-a, mi-a venit sa plang; eram in autobuz, cu niste casti in urechi si o carte in mana si ma bucuram ca ajung la scoala si o sa-mi iau o cafea. Era decembrie, si un frig de iti inghetau oasele.

Si atunci l-am vazut: se plimba printre masini cu ziarele in mana, avea doar o helanca pe el si i-am vazut mainile inrosite de frig prin geamul autobuzului. Si nimeni nu cumpara ziare, unii mai scuipau pe geam, altii il repezeau.

Eu voiam cafeaua, el nu avea nici paine. Sau ceva cu care sa se imbrace. Si cum in fata durerii oamenilor sunt o persoana destul de lasa, de atunci evitam sa il vad. Imi cautam in autobuz un geam care sa fie aburit si sa nu imi permita sa il vad, ma foiam cand nu aveam ce face si trebuia sa-i intalnesc privirea, sau stateam in picioare. Dar zilnic, cand alarma suna, stiam ca el imparte ziare. In frig. Nemancat. Si ma durea.

Azi stateam in autobuz si, fara sa imi dau seama, uitai sa ma feresc sa ii vad privirea.

Dar azi a fost altceva.

Vazui cum cineva deschide geamul de la masina si cumpara un ziar. Si atunci se intampla: zambetul. Parea ca zambeste cu ochii, pentru ca in ei era tot, se transmitea tot prin ei: bucuria, entuziasmul, care normal ca nu erau direct proportionale cu valoarea ziarului cumparat, la urma urmei, cat costa un ziar? Dar erau direct proportionale cu faptul. In sine.

Si mergea in continuare printre masini zambind. E cel mai frumos zambet pe care l-am vazut vreodata, fiindca sentimentul din spatele lui era atat de intens. Pentru ca e zambetul neingradit de conveniente, nu e zambetul afisat, e zambetul revelat. Nu e zambetul ironic, amuzat, cinic sau malitios. E zambetul bland intr-o dimineata friguroasa al unui om simplu. (asa suntem tentati sa-i numim, desi, sunt absolut convinsa ca prin modul in care se manifesta si pt ca in primul rand ISI manifesta sentimentele, au o complexitate mai mare decat a oricaruia dintre noi).

Muschiul rasului e singurul muschi din organism care ne diferentiaza de animale. Asa ne demonstram noi alteritatea. Nu ar fi bine sa incercam sa o demonstram si in modul in care trebuie demonstrata? Uman? Fiindca ne umanizeaza, atata timp cat nu e unul artificial.

Citisem odata la Francoise Dastur ca zambetul se aseamana cu moartea, ca e, de fapt, anticiparea ei. Pentru ca da, apare atunci cand ne lipseste fundamentul si cand nu mai ramane nimic fix. Chiar daca dureaza cateva secunde. Si tot atunci am citit ca "figura emblematica a rasului ramane cea a regelui finitudinii".

In dimineata asta ma bucurai de un zambet. Luai de la un om sarac mai mult decat as putea da eu vreodata, pentru ca nu stiu daca sunt atat de eliberata de constrangeri incat, la un moment dat, sa daruiesc si eu un zambet ca al lui. Sa-mi zambeasca ochii.