Obsesii meschine sau mai putin meschine...

Egipteanul. Si multa bere.

2010-03-17T20:16:00.000-07:00

Am adorat cartea asta!

Am citit-o acum ceva luni, ce-i drept si de atunci am mai citit muuulte carti, dar niciuna nu m-a influentat atat de mult incat practic sa devin unul dintre personaje.

Ba da, cartile Ioanei Parvulescu, dar asta este deja alta poveste. (ce seherezadic suna).

Am avut de mica o fascinatie pentru istorie si, mai ales, in special, in cel mai particular mod cu putinta si toate celelalte exprimari pleonastice, pentru istoria antica.

OBSESIE.

Si cartea asta parca a fost scrisa pentru mine. (cata aroganta, dar m-am umilit destul cand mi-am dat seama ca nu mai pot sa citesc pt ca bausem prea multa bere concomitent cu personajele).

Egiptul, Siria, toate calatoriile medicului Sinuhe, tavernele pline de fum unde se bea vin si bere, desenele ciudate ale ucenicului din templu cu care Sinuhe fusese coleg, religia si toate practicile ciudate si miturile si mai ciudate, toate scarboseniile si frumusetile, toate aveau nevoie de bere. Si unele erau atat de amuzante! Mirarea sirienilor fata de faptul ca in Egipt crestea o pasare care nu putea sa zboare (gaina) si pe care ei o considerau malefica, trepanatorii regali, artistii din Babilon care aveau un lemn atat de scump incat se transmitea ca mostenire in mod ereditar iar, cand un nobil pleca, isi lua usa locuintei cu el.

Asta a fost chiar...nostalgica. M-am gandit: cum ar fi sa iei usa casei cu tine cand pleci? Dar nu pt lemn, pt toate zilele in care ai plecat trist si te-ai intors fericit sau invers pe usa aia, pt toti prietenii care au intrat la tine in casa pe aceeasi usa..ciudata chestie.

Medicii de atunci se pare ca citeau in ficatul unei oi provenienta bolii, cand nu erau siguri de asta. (nu departe de spitalele din Romania. Oaia? Da-o naiba, se poate citi si in altceva).

Cand am citit despre oamenii saraci care erau pedepsiti crud pt cea mai mica greseala, de exemplu, un om care fura un peste sa-si hraneasca familia era sacrificat lui Baal, un zeu crud, care, pare-se, "cerea" ca preotii care il slujeau sa fie castrati, ei bine, cand am citit asta, mi-am adus aminte de copilarie si de cat de rau m-am simtit cand am citit "Mizerabilii", pt ca Jean Valjean a fost condamnat la inchisoare si persecutat toata viata de inspectorul Javert pt ca a furat o paine. Da, stiu, nu prea traiesc eu in realitate, dar, pana la urma, realitatea e mai urata de atat.

Dar, revenind la momentele foarte amuzante, cel mai mult ma distra Kaptah, sclavul lui Sinuhe. Imi era si foarte mila de el in anumite situatii, dar chiar a facut deliciul cartii in totalitate. Astea sunt unele dintre momente:

" Auzint vorbele mele, Kaptah a inceput sa planga si sa geama si mi-a spus: Fara mine si fara experienta mea, tu nu esti mai breaz decat un vitel, caruia orice hot ii poate lega picioarele si-l poate lua in spinare sa-l duca unde-o vrea; fara mine tu esti doar un barbat care are ochii legati si merge la intamplare inainte, asa ca oricine-l poate fura, si asa ceva n-as putea suporta, fiindca daca destinul tau e sa fii vesnic furat, e preferabil sa fur eu de la tine, deoarece eu fur cu judecata si tin seama de resursele si de interesele tale" (cartea e plina de momente in care Kaptah ii spune stapanului sau cum il fura si cat de bine e ca il fura el si nu altul).

"Trebuie sa stii ca eu n-am furat de la tine mai mult ca inainte in tot timpul cat ai fost plecat si ca am avut grija de casa ta, de lucrurile tale si de toata averea ta, asa ca acum, tu esti mai bogat decat atunci cand ai plecat".

"Inima mea e plina de bucurie fiindca te vad din nou si bucuria stoarce din ochii mei lacrimi, cu toate ca nu ar trebui sa ma bucur atat de mult, pt ca, mai inainte de a te fi intors, eu ma vedeam deja mostenindu-ti averea si intrand in posesia aurului pe care tu l-ai depus la casa de comert din Simyra".

"Iar cand, din ratiuni politice, el a luat-o de sotie pe fiica regelui din Tara Mitanni, spre a pune, pt totdeauna, capat razboiului din partea superioara a fluviului Naharan, Tiy a reusit sa-l faca sa creada pe faraon ca, in locul acela, in care barbatul patrunde spre a se uni cu femeia, printesa avea o copita de tap si ca ea insasi mirosea a tap, asa ca, tot auzind mereu acest lucru, pana la urma, printesa a innebunit".

Revelatiile durerii intr-o maniera mai putin cunoscuta

2010-01-06T00:15:00.000-08:00

Din cinism, din ironie, dintr-o dorinta absurda de teribilism, am scris odata ca "timpul nu e lenes, mananca la ore fixe, doarme la ore fixe si, spre dezamagirea mea, nu bea nici bere sau vreun alt amortizor. Judecand dupa acuratete si organizare, poate fi un tocilar cafengiu. Dar, spre deosebire de tocilarul care uneori mai greseste si ne smulge tuturor un zambet rautacios si in fraieree!, el pare ca stie lectia mereu. Eu nu stiu cine i-a platit scolarizarea sau ce pile a avut, dar in mod sigur, stie ce face".

Recunosc, nu detestam timpul desi imi luase atat de mult, nu eram atat de revoltata, chiar daca dureau toate. Si nici nu credeam ca o sa vina un moment in care o sa simt exact ce am scris si o sa ma arda degetele. Sau o sa mi se para ca ma ard.

Ei bine, timpul nu e lenes. Si nu stiu exact daca are vreun defect, poate doar ala ca....si-o trage cu uitarea, dar asta e cand bine, cand rau, depinde de situatie, deci nu are vreo incadrare aparte: calitate sau defect, cata ambivalenta!

Si cum timpul e asa perfect, mereu imbracat la costum si toate cele, se gandi sa se distreze putin azi, asa, mai casual, si sa-mi sara mie in fata: sa imi arate exact ce am pierdut, ce am fost, ce imi doream sa fiu, ce sunt si ce imi doresc sa fiu. Si, mai ales, cat de mult ma urasc.

Multumesc, mister time, biliard sau warcraft nu puteai tu sa joci, trebuia sa te joci cu mine.

Sa vad exact in cate mediocritati si meschinarii am inotat, ca nu cumva sa simt ca doare, ca sa treaca mai repede. De cate ori am acceptat cand voiam sa refuz si invers, cum am lasat totul sa treaca pe langa, cum am pierdut prieteni, cum mi-am muscat buza cand ii voiam inapoi si am tacut.

Am tacut ziua si am urlat noaptea.

Cum citesc in dementa si am senzatia ca nu cresc deloc, cum traiesc in dementa si am aceeasi senzatie; in parte fiindca nu, nu vreau sa cresc ca sa imi dau seama ca nu am circumstante atenuante pt ca sunt o persoana adulta. Copiii sunt scuzati, vreau si eu scuze.

Altfel, cum se face ca de atata timp cat e pe pamant, timpul nu si-a cerut scuze fata de mine niciodata, indiferent cate persoane dragi mi-a luat, indiferent in ce m-a transformat?

Am 18 ani si o certitudine: cea care eram eu la 14 ani, ar fi urat-o pe cea care sunt acum.

Ma uitai la o fotografie; in ea erau niste copii, la o serbare cu parintii si cu niste diplome in mana. Am mai vazut de zeci de ori fotografia pana acum. Abia azi ii remarcai pe ei: cei 5 copilasi fara o diploma in mana, unul cu un zambet stramb pe fata ca sa ascunda rusinea, altul cu un zambet ironic sa isi ascunda dezamagirea, mutrisoare bosumflate si o pereche de ochi tristi si umiliti. Ingramaditi intr-un coltisor, inghesuiti unii intr-altii de parca asta le-ar fi insuflat caldura reusitei. In mijloc eram eu, cu o moaca de terorist, obligata de diriga sa afisez o diploma si un ranjet. Ranjetul reusitei, cica.

Al fericirii. O bucata de hartie semnata de un director era fericirea. Azi cica, inca mai e. Simtii atata compasiune pt copiii aia azi cand vazui poza...Pana sa imi dau seama ca, in imbecilitatea mea, pt mine trebuie sa simt asta: as putea paria ca, undeva acolo, chiar daca nu mai stiu nimic de ei, sunt fericiti.

Vreau sa cred asta ca sa pot sa urasc mai deplin bucatile de hartie. Si pe idiotii care iti spun ca reprezinta un semn al reusitei.

Nicio reusita nu echivaleaza pierderea si spasmele, niciun act creator nu compenseaza distrugerea unor mici particule din tine, niciun zambet si nici macar iubirea nu anuleaza durerile resimtite in fata dezamagirii. Cu atat mai mult cu cat dezamagirea e legata de incapacitatea de a reveni la ce ai fost, de a nu mai pendula intre obsesii si tentative de indepartare a persoanelor iubite. Obsesii si tentative cu care te perinzi prin lume si prin apartament ca sa obtii uitarea, fiindca sunt atat de intense incat crezi ca te pot acapara astfel incat sa nu mai ai timp sa vezi.

Sa constientizezi. Nu stiu cine e finantatorul timpului, nu ma intereseaza daca isi spune Dumnezeu, Buddha, Hitler sau energie cosmica. As vrea doar sa-si dea fundul gras si lenes jos, sa bea o bere si sa inceapa sa simta si el.

In ciuda faptului ca are un ton ironic si etc...postul asta are un gust amar. Rau.

Zise duduia...votat 2009!

2009-11-17T11:52:00.001-08:00

"A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata/ Din rude mari, imparatesti/ O prea frumoasa fata/ Si era una la parinti/ Si mandra-n toate cele/ Cum e fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele."

Se numea CIUMA BUBONICA.

A aparut pe la 1346, si pana in 1347, distrusese aproape toata Londra. Asta fecioara "dasteapta", nu gluma. Din pacate, anumiti indivizi au scapat, (Dumnezeu sa-i ierte, ca eu nu pot) iar genele lor s-au intins peste veacuri si veacuri.

Asa se face ca suntem in 2009; eu merg pe strada si ma simt infestata, infectata, ingurcitata de campania politica ce promoveaza "demnitarii" participanti la aceasta bufonerie si ma fac ca ploua.

Baselu imi face timid cu ochiul, Geoana e ceva mai seducator iar Antonescu nu seamana deloc cu acel Antonescu pe care l-as vota eu.

Buuuun. Dar eu nu pot merge linistita pe strada. Nu. Trebuie sa intalnesc in calea mea presarata cu acesti margaritari politici si mici tulpinute ale acestor margaritari. "Situatiunea" este ca intalnesc o duduie cunoscuta si, normal, cand ea se opreste sa ma salute, ma opresc si eu, ca de, politeturile. Ma intreaba calm de sanatate, toate cele si ajunge si la problema cu votul. Ca, altfel, cum? Atingand aceasta coarda sensibila a mintii mele, ii raspund sec ca nu merg la vot. Scandalizata, oripilata, duduia imi da si replica: "Adica refuzi sa faci ceva pt tara asta? Pt copiii tai? Dupa ce ca ti se da un drept, refuzi sa il exerciti?"

(observati cuvantul pompos, neologic).

Eeee, si atunci imi veni mie sa-i dau un drept in fata, da' aveam sireturile desfacute. Si nu se face. Este nepoliticos si contravine oricarei simtiri revolutionare.

Mi-ar fi placut mult sa plec, dar individa era pornita.

Deci, ce face Oana? Se apuca sa-i explice frumos ca, practic, este un "drept" doar asa, generic vorbind.

Ca, ma gandeam eu, unde este dreptul?

Adica, de exemplu, daca tu te duci intr-un bar, ceri o bautura scumpa, n-au, ceri alta, n-au, tot scazi stafeta, si, la un moment dat, ti se ofera 5 feluri de posirca. Diferite la gust, dar in esenta, posirca.

Ce faci? In loc sa refuzi politicos, sa te duci in alt loc si, daca esti impotriva ideii de a schimba locul, sa-ti faci dracu' singur posirca, macar stii ca mori de mana ta, deci, ce faci, iei satisfacut unul din cele 5 minunate feluri de posirca si-l dai pe gat satisfacut, murmurand "ce misto e libertatea de alegere?".

Sau altfel: ce preferi sa citesti? Sandra Brown, Danielle Steel sau biografia lui Adrian Nastase?

Un om normal, cu asemenea "posibilitati", ar refuza arta lecturii pentru ceva timp.

Asa ma gandeam eu.

Ca dreptul, in esenta, presupune o posibilitate reala, o capacitate decizionala in functie de niste standarde acceptabile. Cel putin.

Ca sa vezi, duduia nu era de acord si ii sclipi si urmatoarea perla: "Stii, eu eram de acord daca s-ar fi dat o lege sa va penalizeze cumva pe voi, astea care nu mergeti la vot!"

Nu intelesei. Nimic. Facui calcule si degeaba. De aia o trimisei frumusel ( ca intr-un banc prost), sa mai ia o muie, ca-mi da cu virgula. Ajunsei acasa si tot cu virgula imi da, desi utilizai calculatorul. Mult timp. Am probleme cu analiza.

In alta ordine de idei, nu am nimic cu cei care voteaza. Sunt niste fiinte foarte optimiste si apreciez asta. Adica, sa crezi ca din niste bluze cu sclipici, o manea, o freza-n dungi, multi plozi si multe unde perpetuabile de grasime, poti sa scoti ceva, iti trebuie, intr-adevar, mare incredere in divinitate. Si apreciez oamenii spirituali. Sper doar sa aiba si simtul umorului si sa realizeze ca mascarada asta politica e ceva mai urat ca orice banc infect despre camile spus vreodata.

Remember....!!

2009-11-05T17:43:00.000-08:00

"Remember, remember, the 5th of November, the gunpowder treason and plot. I know of no reason why the gunpowder treason should ever be forgot!"

"People should not be afraid of their governments.

Governments shoul be afraid of their people."

Camera cu papusi

2009-11-03T07:46:00.000-08:00

Nu te misca, nu privi,

nu tipa, nu iti aranja rochia.

Parfumul de cirese nu ti se potriveste; incearca lavanda,

spre binele tau, fetito,

arata zambetul de dantela si

o tunsoare scurta.

Incruciseaza-ti umerii si

imbratisaza-te singura.

Mergi din nou catre Apus,

suna iar din trompeta,

spune ca ai gasit din nou iubirea

rezemata de un gard si

vomand de beata.

Si trage din tigara in timp ce povestesti asta,

tigara e viciul,

te face mai umana face

sa pari credibila.

Pentru numele lui Dumnezeu!

Nu te misca, nu privi,

nu tipa, nu iti aranja rochia.

"Proasta fata!", zice vanzatorul in gura mare,

in magazin,

gandindu-se ca ziarele vor scrie maine ca

nu stie sa vanda papusi.

Te implor, fetito,

Nu te misca, nu privi,

nu tipa, nu iti aranja rochia

.Salveaza-mi creatia!

Nu ma blama, sunt nebun,

indragostit, nemangaiat, infometat,

sunt un comunist nenorocit.

Si da-te cu parfum

de lavanda.

SAMHAIN

Dracia dracului (poem al scarbei mele).

2009-11-03T01:05:00.000-08:00

Ma gasesc fetele durerii,

daca-ti spun, uite, e

exact asa cum iti spun.

M-am intalnit ieri la ceainarie

cu piciorul pierdut in razboi.

I-am spus cu blandete

sa nu o loveasca pe doamna

eleganta si blonda de la

masa alaturata.

Mi-a zambit cu toti dintii

putreziti

Si a spus ca

Razboiul a facut ce-a vrut cu el.

Acum, el face razboi.

Doamna eleganta

s-a invinetit, s-a inrosit,

i-au cazut matele pe jos.

Si a murit.

Nu te uita ca un bou la mine

ca n-am ajutat-o,

crezi ca sunt multe lucrurile

pe care

le poate face un olog?

Si, strigand asta,

ologul ii taie piciorul cu securea

ciungului

cu care statea de vorba.

Ciungul, ranit in orgoliul propriu,

se prabusi mort de plans

peste trupul ars de soare

al orbului.

"Dracia dracului!", striga mutul

cand orbul ii infipse

un creion colorat in par.

SAMHAIN

Golul.

2009-10-14T14:35:00.000-07:00

Doare. Cand stai pe podea cu o bluza de trening in brate si cu tastatura in mana, zdruncinandu-te de plans si furie si scriind ca sa te eliberezi; desi stii ca nimic nu te elibereaza. Si esti inconjurat de nimic. Pana acum cativa ani am crezut ca atunci cand nu mai ai nimic, te ai pe tine insuti. Well, that's crap. Si ii blamez acum pe toti care m-au invatat asta, fiindca daca si sinele tau renega orice actiune a ta, orice gest, atunci e nimicul. Golul. Si ca sa infrunti golul iti trebuie putere pe care nu ai de unde sa o iei. Ca ai tot luat pentru alte situatii. Si daca incerci sa il accepti, e foarte elitist, eu una n-am nicio sansa, o bluza de trening si un tablou sunt lucrurile care ma ajuta sa nu cedez acum in fata elitismului. Si gesturi pe care le doream, si mai presus de asta, complementaritate. Acum am abisul. Al meu; l-am avut mereu. Dar e mai gol ca oricand. Podeaua, o bluza de trening si un tablou. Fara muzica. Muzica doare. Sunetul tastaturii ca sa infrunti golul. As fi vrut sa scriu pe hartie ca sa refulez, dar nu se aude nimic. Pixul aluneca foarte fin. Tastatura se aude in gol.

Morning thoughts....

2009-10-14T08:15:00.000-07:00

Da, asta e ora la care trebuia sa fiu la scoala. Nu, nu am chef sa fiu la scoala. Deloc, dar tot va trebui sa ajung in cele din urma, a doua, a treia ora. Si ma apuca scarba cand ma gandesc ca asta e unul dintre lucrurile pe care sunt constransa de imprejurari sa le fac. Sa pierd timpul la scoala.

As sta toaaaata ziua ca acum, infofolita intr-un pulovar colorat, cu mirosul de nes si cu "Broadway-ul" celor de la Goo Goo Dolls si citind. "Despre ploaie" de Martin Page sau "Maestrul si Margareta"...

Dar cel mai mult mi-as dori sa pot vorbi acum. Cu cine vreau sa vorbesc. Ma simt bine in dimineata asta, desi poate n-ar trebui, ca n-am niciun motiv, ba din contra, dar cred ca avea dreptate Blandiana despre bucuriile fara motiv, cum ca sunt cele mai complexe.

Pur si simplu e una din diminetile alea in care ma simt atat de bine cu mine insami, incat as putea chiar sa vorbesc fara sa ma doara si sa ma simt vinovata, fara sa iau asupra mea lucruri pe care nu vreau sa le iau asupra mea, fara sa ma simt lezata de vorbele celuilalt. Daca as vorbi acum, nu m-ar lovi reprosurile, mi s-ar parea constructive. Dar nu-i nimic, o sa-mi treaca dispozitia asta si va trebui sa port o conversatie intr-un moment prost, in care cele mi mici aluzii o sa mi se para distructive si....damn it!

E frig afara. Nu ma deranjeaza, chiar imi place, dar urasc vantul. Si urasc salcia din fata geamului care face ca naiba cand bate vantul, se balangane in continuu, ca intr-un film suprarealist cu copaci care inghit case. Si are doua brate mari care se apropie sau se departeaza unul de altul, de parca ar avea strabism. Si pare atat de rautacioasa! Si ieri cand batea vantul foarte tare, arunca cu crengi intr-o parte si intr-alta, de parca era un muncitor care scuipa seminte. Cand mi-a zis mami ca a cazut un copac, m-am uitat repede, speram sa fie Lucretia (asa o cheama pe salcie), dar nu. Era un copac dragut care imi placea. Sunt sigura ca e un complot la mijloc. Acum ma uit pe geam cum sta intins pe trotuar si imi pare rau de el. Imi pare rau ca plec la scoala si trec pe langa el si parca o vad pe Lucretia zambind malefic in spatele meu. Si sunt sigura ca o sa se bucure cand o sa incerc sa port conversatia aia, ca o sa o saboteze intr-un fel si o sa iasa exact pe dos de cum vreau.

As vrea sa raman acasa si sa citesc si sa ascult muzica si sa nu ma vada iesind.

O detest pe Lucretia.

Intr-un fel, sunt sigura ca are si o istorie diabolica si sangeroasa in spate si ma voi interesa de asta. Toti copacii au simbolistica lor, si ea trebuie sa aiba una. Meschina, presupun.

Vreau sa stau in pat, cu muzica si ceai si cu El langa mine. Si sa vorbim. Si, eventual, dupa ce eu dau cu bata-n balta (fiindca Lucretia is watching, I know that), sa zambim si sa fie bine. Curios cat de bine comunic cu mine insami si ce usor imi e sa ma exprim acum. Daca ar trebui sa ii spun unei persoane ce imi doresc si ...eah, nevermind.

Am ore de rahat, boring si useless.

Si deja nu mai am o dispozitie atat de buna dupa ce ma gandesc la toate.

Eram sigura.

P.S. Vreau bomboane de ciocolataaa! Hmmm. In sfarsit, un motiv bun sa ies din casa si sa plec spre scoala si sa ma uit urat la Lucretia. O sa o dau in bara cu tot, nu pot vorbi asa cum as vrea, o sa sune ori prea urat, ori o sa fiu prea bleaga. Dar ma duc sa imi iau bomboane si macar in secunda aiaaaa ma voi uita in jur si o sa-mi placa la nebunie frunzele de pe jos si o sa zambesc si o sa ignor toti oamenii imbracati in culori cenusii, mohorate, de iarna.

Post tenebras

2009-10-12T21:45:00.000-07:00

" Nu stim prea bine cand curatul si murdarul s-au separat in societatile si in constiintele oamenilor.

Cand a aparut cadavrul si nevoia ingrozita de a-l ascunde privirii?

Inhumarea l-a precedat pe Sapiens Sapiens.

Arta este una dintre cele mai vechi practici preumane, mult mai veche decat moneda in care nu se converteste nimic din ea.

Arta este mereu contemporana cu o separare care n-o aserveste.

Ea s-a nascut inainte de inchegarea filiatiilor disjunctive, arborescente, dintre om si animal, social si asocial, ordine si dezordine, placut si respingator, celest si infernal, viata si moarte, forma si non-forma.

Sacrul, impurul, ceea ce poate pangari, ceea ce trebuie indepartat nu sunt distincte.

In societatile moderne sacrul este atotputernic, cum nu a mai fost niciodata. Niciodata nu ne-am separat intr-atat de cadavre, de sangele menstrual, de scuipat, de urina, de cruste, de noroi.

Suntem cu totii niste preoti maniaci in bucatariile noastre.

Suntem niste tirani dementi in salile noastre de baie.

E greu sa separam notiunile de igiena, de morala, de sacrificiu, de gandire, de rasism, de razboi. Ne ferim de ceilalti, de tot ce nu intra in norma sociala sau senzoriala, de paraziti, de soareci, de saliva, de universitarii autodidacti, de mamiferele pesti, de mamele celibatare, de evreii crestinati, de locuitorii frontierelor, de acele de siguranta, de unghiile taiate., de strigoi, de fobii, de fantasme. Arta e o productie parazitara.

Cel care face sa apara ceva ce nu exista pana la el, acela apartine regnului inadecvarii.

Nu e la locul lui.

E insasi definitia impuritatii: Ceva nu e la locul sau.

Un pantof e curat pe podea.

E murdar daca-l pui pe fata de masa printre flori, argintarie si paharele aliniate."

(Pascal Quignard)

Zambiti, ochi verzi!

2009-10-09T23:35:00.001-07:00

Tot timpul cand suna alarma de la telefon la 6:45 ca sa ma duc la scoala, dupa ce ma dezmeticesc, incep sa realizez ca e inca o zi in care voi avea din nou in fata ochilor o anumita imagine. A unui vanzator de ziare, care se plimba printre masini, mereu intreband soferii daca vor sa cumpere un ziar cu acelasi glas in care disperarea sau deprimarea inca nu se simt.

Se simt doar in ochi. Daca il privesti atent.

Inca de prima data cand l-am vazut, in minte mi-a venit imaginea fetei asteia. E una dintre cele mai celebre fotografii. Ei, omul ala arata exact la fel. Are aceeasi ochi verzi care nu privesc la tine, privesc prin tine. Si vezi tot prin ei.

Cel putin, mie asa mi se intampla.

Prima data cand l-am vazut, in clasa a 9-a, mi-a venit sa plang; eram in autobuz, cu niste casti in urechi si o carte in mana si ma bucuram ca ajung la scoala si o sa-mi iau o cafea. Era decembrie, si un frig de iti inghetau oasele.

Si atunci l-am vazut: se plimba printre masini cu ziarele in mana, avea doar o helanca pe el si i-am vazut mainile inrosite de frig prin geamul autobuzului. Si nimeni nu cumpara ziare, unii mai scuipau pe geam, altii il repezeau.

Eu voiam cafeaua, el nu avea nici paine. Sau ceva cu care sa se imbrace. Si cum in fata durerii oamenilor sunt o persoana destul de lasa, de atunci evitam sa il vad. Imi cautam in autobuz un geam care sa fie aburit si sa nu imi permita sa il vad, ma foiam cand nu aveam ce face si trebuia sa-i intalnesc privirea, sau stateam in picioare. Dar zilnic, cand alarma suna, stiam ca el imparte ziare. In frig. Nemancat. Si ma durea.

Azi stateam in autobuz si, fara sa imi dau seama, uitai sa ma feresc sa ii vad privirea.

Dar azi a fost altceva.

Vazui cum cineva deschide geamul de la masina si cumpara un ziar. Si atunci se intampla: zambetul. Parea ca zambeste cu ochii, pentru ca in ei era tot, se transmitea tot prin ei: bucuria, entuziasmul, care normal ca nu erau direct proportionale cu valoarea ziarului cumparat, la urma urmei, cat costa un ziar? Dar erau direct proportionale cu faptul. In sine.

Si mergea in continuare printre masini zambind. E cel mai frumos zambet pe care l-am vazut vreodata, fiindca sentimentul din spatele lui era atat de intens. Pentru ca e zambetul neingradit de conveniente, nu e zambetul afisat, e zambetul revelat. Nu e zambetul ironic, amuzat, cinic sau malitios. E zambetul bland intr-o dimineata friguroasa al unui om simplu. (asa suntem tentati sa-i numim, desi, sunt absolut convinsa ca prin modul in care se manifesta si pt ca in primul rand ISI manifesta sentimentele, au o complexitate mai mare decat a oricaruia dintre noi).

Muschiul rasului e singurul muschi din organism care ne diferentiaza de animale. Asa ne demonstram noi alteritatea. Nu ar fi bine sa incercam sa o demonstram si in modul in care trebuie demonstrata? Uman? Fiindca ne umanizeaza, atata timp cat nu e unul artificial.

Citisem odata la Francoise Dastur ca zambetul se aseamana cu moartea, ca e, de fapt, anticiparea ei. Pentru ca da, apare atunci cand ne lipseste fundamentul si cand nu mai ramane nimic fix. Chiar daca dureaza cateva secunde. Si tot atunci am citit ca "figura emblematica a rasului ramane cea a regelui finitudinii".

In dimineata asta ma bucurai de un zambet. Luai de la un om sarac mai mult decat as putea da eu vreodata, pentru ca nu stiu daca sunt atat de eliberata de constrangeri incat, la un moment dat, sa daruiesc si eu un zambet ca al lui. Sa-mi zambeasca ochii.

Umbra...

2009-10-04T18:50:00.000-07:00

" Pe masura ce a imbatranit, lumea s-a departat in timp. Cu cat trecutul s-a departat in timp, cu atat mai irevocabila a parut pierderea lui. Cu cat mai irevocabila a parut pierderea, cu atat mai nemangaiat a fost cel parasit, care-i pastra in suflet amintirea cetoasa. Cu cat pierderea a adancit parasirea, cu atat a sporit nostalgia. Cu cat a sporit nostalgia, cu atat spaima a devenit mai grea. Cu cat spaima din suflet a devenit mai apasatoare, cu atat nodul din gat a crescut. Cu cat a crescut nodul din gat, cu atat a sporit puterea vocii- si iata primii zori, si primul soare".

(Pascal Quignard)

It's raining and I like it too much to be safe.

2009-08-10T10:40:00.000-07:00

Nu, nu pot fi in siguranta cand ploua daca sunt de una singura, cum e cazul de fata. Sunt tentata sa iubesc mult prea mult ploaia si mirosul aerului umed imbibat cu cafea si asta imi poate periclita sanatatea mintala.

O iau razna.

Incep sa caut, sa rasfoiesc prin tot felul de agende, caut pagini in care scriam despre ploaie sau fragmente despre mine pe care stiu ca le-am scris cand ploua, cauta titlurile cartilor pe care le-am citit uitandu-ma cum ploua si imi e mult prea dor de zilele cand ma plimbam in nestire cu prieteni dupa ploaie. Intr-un fel, e periculos ca imi place ploaia atat de mult pentru ca, de ce sa nu recunosc, ma caut pe mine. De fapt. Asta e.

Ma gasesc insa ascunsa prin vreo pagina si incep sa ma mir de ce o adolescenta cauta cu infrigurare intr-o agenda, de ce nu ma lasa naiba sa stau linistita intre litere, sa imi vad de tabieturile mele si de caldura dintre foi, de ce mai mazgaleste si acum cu creionul, ce o frustreaza, ce o nemultumeste?

De ce ma priveste asa, parca zambind, parca stapanindu-si lacrimile? Ahhh, si de ce strange agenda aia in asemenea haaal? Ma sufoci, dereglata naiba ce esti!

Fir-ar sa fie, stiu ca iti e dor de mine, imi pare rau ca ma port asa cu tine, dar trebuie sa te obisnuiesti asa, cum esti acum, nu ma mai cauta, nu te pot ajuta cu nimic acum.

Iti pot zambi, atata tot, iti pot spune ca vei fi bine, dar in ce mod anume sau cum vei ajunge acolo depinde numai de tine.

De tine cea din fata agendei.

Imi plac la nebunie strazile maturate de ploi, trecatorii grabiti, macar asa imi dau iluzia ca se grabesc pentru ca ploua, ca daca nu ar ploua, si-ar acorda suficient timp.

Stiu ca nu e asa.

Dar ploua si am dreptul sa am iluzii. Am dreptul sa am cea mai mare iluzie posibila: sa cred ca cea din agenda ar fi placut-o, totusi, pe cea din fata agendei. La urma urmei, ce le desparte? Un zambet, poate o strangere de mana.

Da, acum imi dau seama, depinde si de calibru.

Personal.

2009-08-05T14:40:00.000-07:00

Mi-ar placea sa deschid geamul in fiecare dimineata si sa vad asta.

Sa fie racoare, sa beau cafeaua si cineva sa ma ia de mana. Sa-mi zambeasca asa cum ii zambesti unei persoane dragi, nu doar de complezenta, sa ma priveasca si sa ma intrebe despre toate lucrurile alea care nu sunt la suprafata, care nu se amesteca printre aburul cafelei si suvitele mele de par dezordonat.

Sa intrebe de ce ma doare timpul, de ce nu-mi plac oamenii, sa imi spuna ca e ok sa detesti normalitatea si sa nu vrei sa te lasi angrenat in banalitatea cotidiana. Sa viseze cu mine ca mergem pe straduta din Praga si ca intram impreuna in ceainaria din Londra, ceainaria aia care imi place mie si ca ceaiul de scortisoara si portocale e perfect.

Mi-ar placea sa dorm in bratele cuiva cand ploua. Sau sa desenez impreuna cu cineva langa geam, in timp ce se aud stropii cazand din ce in ce mai tare. Mana lui peste mana mea si creionul trasand linii.

Sa stau intr-un colt cu cineva, cu tigarile si cafeaua langa, ascultand ceva calm in surdina. Si intre noi sa fie doar tacerea. Dar exact acel tip de tacere care lasa de inteles ca se stiu intre ei, ca fiecare gandeste la unison cu celalalt, tipul ala de tacere care te face sa lipesti pentru trei secunde pleoapele si sa zambesti pentru ca esti fericit. Pentru trei secunde, sa realizezi ca nu te mai deranjeaza zgomotul tramvaiului si pasii vecinului care urca pe scari.

Si nu vreau sa ticaie ceasul. Pentru ca ma doare timpul, pentru ca il simt cum se desprinde din corpul meu, il simt pe sira spinarii. Si nu vreau sa simt timp, vreau sa simt mangaiere.

Dar, bineinteles, ca sa se intample toate astea, ar insemna ca cineva sa ma cunoasca. Atat de bine. Si nu mai stiu cat curaj am eu pentru cunoastere. Uneori, am senzatia ca n-as vrea sa ma cunosc nici eu pe mine, ca as vrea sa nu stiu ce voi face seara, ca as vrea sa nu am trasate niste linii in interiorul meu care sa formeze schita mea.

Dar as vrea totusi ca cineva sa se plimbe cu varful unui creion pe schita aia, atent, retusand, adaugand, privind si zambind.

Nemurirea.

2009-08-04T12:23:00.000-07:00

Ispita nemuririi.

Imposibil sa nu ne fi gandit macar o data la ea. Eroarea consta insa in maniera in care o facem; ne gandim la nemurire ca la un concept. De fapt, stand bine sa ma gandesc, asta ma intristeaza zilnic: constientizarea faptului ca, in nebunia noastra, am ajuns sa privim totul conceptual.

Psihologic vorbind, asta n-ar fi deloc negativ, e chiar o stare de normalitate; dar atata timp cat putem accede si dincolo, cat trecem de concept. Cand ramanem la stadiul conceptual, ne putem considera deja retardati sentimental. Ce termen urat. Imi pare rau, nu gasesc pe moment altul si mai urat care sa descrie exact ce simt.

Modul in care privim noi nemurirea e cel putin grotesc. O asociem in parte cu trupul si atunci a fi nemuritor e echivalent cu a-ti pastra tineretea sau a imbatrani fara sa mori, pur si simplu. Ca Fosca, din "Toti oamenii sunt muritori". O asociem cu sufletul si devenim ba fanatici ai transcendentei si ai altor minuni, ba penibil de stupizi si emitem teorii una mai inteligenta ca alta.

Dispunem de o prea mare capacitate analitica. Asta am descoperit de curand. Analizam tot, calculam tot, disecam totul. Nimic nu scapa perspicacitatii noastre. Decat lucrurile cu adevarat importante. Alea ne scapa zilnic. Si se intampla asa pentru ca nu mai privim asa cum ar fi normal sa privim.

"Daca poti privi, vezi. Daca poti vedea, observa".

E motto-ul unei carti care mie mi-a placut mult. (e vorba despre cartea lui Saramago, "Eseu despre orbire").

Privim, dar nu vedem. Vedem, dar nu observam. Privim gestul unei persoane, dar nu il vedem in deplinatatea semnificatiei lui, nu vedem nici gestul dincolo de gest, nici instinctul dincolo de el. Nu vedem nici iubirea persoanei fata de gestul propriu, nici teama ca el ar putea fi bagatelizat, banalizat si descarcat de rezonanta acordata initial.

Evident, vedem gestul, dar nu observam intensitatea, nici maniera in care se desfasoara: cu tandrete, cu repezeala, cu aroganta sau umilinta. Petru ca oricum, nu mai acordam importanta gestului.

Nu asa cum o face Kundera. Aveam nevoie sa citesc "Nemurirea" ca sa realizez ca gesturile trebuie iubite.

E vorba de un gest. El te poate face nemuritor.

Agnes, unul dintre personaje, a reusit cu o fluturare a mainii. Laura a reusit purtand ochelari negri.

Cand Laura a incercat sa imite fluturarea din mana a surorii ei, Agnes a incetat sa se mai exprime prin acel gest. Petru ca forta motivationala era distincta si, tocmai de-asta, gestul Laurei emana frivolitate, superficialitate. Agnes si-a protejat gestul renuntand la el.

In sens invers, Laura purta ochelari negri in momentele deprimante, pentru a spune "uite, in spatele ramelor e lacrima". Si exact aceasta motivatie a gestului izbucnit din tristete o face pe Agnes sa renunte a purta ochelarii ei de vedere in prezenta surorii triste pentru a nu jigni sub nicio forma gestul.

Traim cu impresia ca un chip ne defineste. Ca el reprezinta exact ceea ce suntem si, intr-un fel sau altul, e un garant al amintirii. Poate de aceea ne aratam surprinsi cand ne intalnim cu un cunoscut si nu ne observa: "cum, nu ma mai recunosti?"

E posibil sa nu ne recunoasca imediat chipul. Rapiditatea aducerii aminte provine din asociere. Isi va aminti chipul, corpul, cand il va asocia cu un gest, cu un cuvant.

"Imagineaza-ti ca ai fi trait intr-o lume unde nu exista oglinzi. Ai fi visat despre chipul tau si ti l-ai fi reprezentat ca pe o rasfrangere exterioara a ceea ce se afla inlauntraul tau. Pe urma, cand ai fi avut patruzeci de ani, cineva ti-ar fi pus in fata o oglinda. Imagineaza-ti spaima care te-ar fi cuprins vazand in fata ta un chip strain, absolut strain! Atunci ai fi inteles, cu claritate, ceea ce nu esti in stare sa intelegi acum: chipul tau nu esti tu".

Exista trei gesturi importante in roman: cel al lui Agnes, care isi flutura mana in semn de ramas bun, gestul impotriva incalcarii Drepturilor Omului si gestul nazuintei spre nemurire. Nemurire care, aproape ca devine personaj.

"Omul conteaza pe nemurire si uita sa mai tina seama de moarte".

Si, intr-un final, a trai nu e o fericire. A fi e fericirea.

Uite aici, exact aici.

2009-07-08T15:25:00.000-07:00

As vrea sa imi petrec timpul. Da, e curtea unei biserici. Da, mi se pare fabuloasa. Cand am vazut-o prima data un singur gand mi-a trecut prin capsorul meu bibliofil: carti, ce bine ar fi sa citesc aici, sa beau lipton si sa am niste perne moi si cafea si o agenda si un laptop! Ahh, si era umbra si bine si...era in Bucuresti si eu sunt in Craiova. Mai zisei cumva ca imi place curtea asta? Cred ca da. Ma abtin sa imi mai fac singura sange rau.

P.S. E pacat sa iti doresti sa citesti si toate cele in curtea unei biserici? Hmmmm. O sa mor in chinuri. :D.

Later edit:

Subtioara umbrelor murdare

ale florilor de dalb, de mar

Doamne Sfinte iar ma doare

ca si "A" din adevar...

Port mirosul lung la mine

cel murdar ca "R" din ras

Eu beau rosul din lumine

si, si sarea ta din plans.

Hai, respira-ma odata,

poate te sufoci cu mine.

Beau si verdele de-ndata

de la tine din vechime.

Si iti las oarba vederea

cum e "l"-ul sters de guma.

Imi miroasa azi puterea

tot a iarba si-a leguma.

(Mirosind a inger- Nichita Stanescu)

Comprehensibil. Si, in acelasi timp, rien ne s'arrete...

2009-06-13T20:10:00.000-07:00

" Scriu. Scriu ca scriu. In gand ma vad scriind ca scriu si mai pot sa ma vad vazandu-ma ca scriu. Imi mai aduc aminte de mine scriind si de asemenea vazandu-ma ca scriam. Si ma vad amintindu-mi ca ma vad scriind si ma amintesc vazandu-ma ca-mi amintesc ca scriam si scriu vazandu-ma scriind ca-mi amintesc ca m-am vazut scriind ca ma vedeam scriind ca mi-aminteam ca m-am vazut scriind ca scriam si ca scriam ca scriu ca scriam. Si mai pot sa ma inchipui scriind ca deja scrisesem ca ma inchipuiam ca ma vad scriind ca scriu".

(Salvador Elizondo-El grafografo).

Dust in the wind...

2009-06-12T23:41:00.000-07:00

A fost o perioada cand nu stiam sa vorbesc. Mereu am fost obsedata de perioada aia. Cum puteam trai fara a ma putea exprima prin cuvinte? Si, mai ales, cum puteam fi fericita fara a ma exprima prin cuvinte? "Cuvintele frang intotdeauna ceva", insa...azi nu mai pot trai fara ele. Ba, mai mult, nu pot trai nici cu insuficienta lor, am nevoie de explicatii, justificari, tot felul de nimicuri. Am nevoie obsedanta de carti, de lectura, de discutii. Am nevoie de cuvinte. Si, de cele mai multe ori, imi sunt satisfacute toate astea. Si de ce nu sunt fericita? Of course, nu vorbesc de ACEA fericire utopica, vorbesc pur si simplu de fericirea exprimarii, a libertatii, a nelimitatului.

Nu am vrut ca vorbele mele sa franga ceva, am oroare de finaluri, nu am vrut decat sa ma cunoasca. El, ea, ei. Ceea ce e hilar...cuvintele spuse si gesturile nu au facut pe nimeni sa ma cunoasca. Si sunt momente cand ma gandesc ca ar trebui sa o fac. Ar trebui sa citeasca toti tot ce scriu, toate cuvintele alea, sa simta tot, sa se extazieze, sa se oripileze, sa se apropie, sa se distanteze. Sa ma imbratiseze si sa ma sfasie ca pe Jean-Bapriste Grenouille sau sa ma izoleze intr-un turn, totul, numai sa actioneze cumva.

M-am saturat de letargie, de frica, de toate lucrurile care ne fac sa ridicam scutul, sa il stregem de praf si sa fim en garde. Si macar de am fi cu adevarat en garde, macar de asta ne-ar defini. Da' de unde. Punem cuvinte stavila, luam scutul, strangem bratele si inchidem ochii, cadem. Nu mai iubim pentru ca de, in secolul XXI, cui ii arde de iubire? Ce-i asta? Asociem iubirea cu "persoana perfecta pentru mine", suntem nebuni, nenorociti in nebunia noastra, am iubit si totusi am uitat ce e iubirea, n-am iubit si totusi stim ce e iubirea. Chiar suntem "maimutele unui Dumnezeu rece?", sau suntem pur si simplu propriile noastre papusi si soldateii din copilarie? Who cares, right? De ce sa iti complici viata cu astfel de ganduri? Ar trebui sa spun ca m-am saturat, ca de cate ori am visat, am fugit, am iubit, am ramas, am imbratisat, am zambit, am privit, am alergat...But no, I'm still here. Si o sa fac fata lumii asteia oricata repetabilitate ar surveni, that's for sure.

" Exista iluzii care nu s-au opus niciodata certitudinilor si adevarului, ci numai indoielilor si mortii. Stim si noi ca piramidele n-au aparat de moarte pe nimeni. Dar la fel de bine stim ca dreptatea apartine acelora care cred in ceva, nu scepticilor. Credinta ca moartea poate fi invinsa printr-un mormant n-a fost oare, cum s-a spus, una dintre valorile civilizatiei egiptene? Numai o asemenea incredere era capabila sa ridice piramide. De altfel, intr-o lume pe deplin logica, acolo unde exista un desert ar trebui sa existe si o piramida. [...]. Piramidele exista in desert tocmai pentru ca au existat oameni care au crezut atat de mult in ceva, incat au ridicat un munte ca sa o dovedeasca. Astazi stim ca nu putem sa facem nimic impotriva mortii, dar ca trebuie sa facem totul in favoarea sperantei. Mai mult decat o problema de inginerie, piramidele sunt o problema de morala. Si, poate, ceea ce ni se cere in primul rand nu e atat curajul de a ridica piramide, cat curajul de a crede in ele".

(Octavian Paler- Scrisori imaginare)

Vienna....

2009-05-24T14:10:00.000-07:00

Slow down you crazy child

You're so ambitious for a juvenile

But then if you're so smart tell me why

Are you still so afraid?

Where's the fire, what's the hurry about?

You better cool it off before you burn it out

You got so much to do and only

So many hours in a day

But you know that when the truth is told

That you can get what you want

Or you can just get old

You're gonna kick off before you even get halfway through

When will you realize...Vienna waits for you

Slow down you're doing fine

You can't be everything you want to be

Before your time

Although it's so romantic on the borderline tonight (tonight)

Too bad but it's the life you lead

You're so ahead of yourself

That you forgot what you need

Though you can see when you're wrong

You know you can't always see when you're right(you're right)

You got your passion you got your pride

But don't you know that only fools are satisfied?

Dream on but don't imagine they'll all come true

When will you realize

Vienna waits for you

Slow down you crazy child

Take the phone off the hook and disappear for a while

It's alright you can afford to lose a day or two

When will you realize...

Vienna waits for you.

And you know that when the truth is told

That you can get what you want

Or you can just get old

You're gonna kick off before you even get halfway through

Why don't you realize...Vienna waits for you

When will you realize...Vienna waits for you

(Billy Joel-Vienna)

Unul, nici unul si o suta de mii

2009-05-16T14:06:00.000-07:00

"Singuratatea nu e niciodata cu voi: ea este intotdeauna fara voi, e posibila doar cu un strain in preajma, loc sau persoana, ce-o fi, care sa va ignore cu totul, pe care s-o ignorati cu totul, astfel incat vointa si sentimentele voastre sa ramana suspendate si ratacite intr-o nesiguranta chinuitoare si, incetand orice afirmare a voastra, sa inceteze insasi intimitatea constiintei voastre.

Adevarata singuratate se afla intr-un loc care traieste pentru sine si care voua nu va spune nimic, unde deci strainul sunteti voi. Astfel voiam eu sa fiu singur. Fara mine. Adica fara acel eu pe care il cunosteam deja, sau pe care credeam ca-l cunosc. Doar cu un anumit strain, pe care deja simteam, in mod obscur, ca nu-l pot indeparta de mine si care eram eu insumi: strainul inseparabil de mine."

(Luigi Pirandello-Unul, nici unul si o suta de mii)

Noi toti posedam straini in sine. Strainii nu sunt ceilalti care ne judeca si ne critica, nu sunt cei care ne apreciaza, ne zambesc si ne vorbesc. Strainii suntem noi. Suntem atat de straini incat nici nu ne dam seama ca suntem straini. Suntem atat de straini, incat sunt dimineti cand avem impresia ca bem diferit ceaiul sau cafeaua, ca vorbim diferit, ca zambim diferit. Dar asta ar presupune sa ne vedem.

V-ati gandit vreodata ca nu va puteti vedea traind? Ati incercat vreodata sa va vedeti traind? Stiti ce ati descoperi?

Un strain.

Singularitatea, individualitatea, sunt doar relativitati. Ceea ce este concret e ca nu suntem unul, nu suntem doar noi nici in cele mai spontane actiuni ale noastre, nu suntem noi cand ne uitam in oglinda si ascultam muzica preferata, nu suntem noi cand ne plimbam prin parc. Suntem sute de mii de oameni, interpretari ale noastre, suntem tot ce vede si percepe strainul de langa noi, suntem tot ce am fost si ne-am dori sa fim, suntem tot ce si-ar dori sa fim cei din jurul nostru, prietenii, familia, suntem astfel pentru ca, fara consideratiile si viziunile lor ne-ar fi imposibila existenta, fara dubiile si resentimentele lor, ar fi imposibile sentimentele noastre, fara imaginea pe care ei ne-o acorda, am fi un tablou abstract, sau nici macar asta, pentru ca, un tablou abstract desi poate fi de neinteles pentru public, pentru creatorul lui are un sens.

Un sens pe care i-l confera EL.

Suntem sensul pe care il dau toti ceilalti existentei noastre. Suntem canalii, oameni caritabili, onesti, ipocriti, blanzi si brutali, monotoni si dinamici. As indrazni sa merg atat de departe incat sa spun ca suntem ceilalti: suntem colegul care isi bea cafeaua si se gandeste la impozite, suntem doamna aranjata si cocheta care se straduieste sa cheme un taxi, suntem tatal care isi asteapta copilul de la scoala gandindu-se cat de mult...cat de mult timp a trecut.

Nu esti ce iti imaginezi tu ca esti. Nici pe departe.

"Nu trebuie sa mai spuneti ca aveti constiinta voastra si ca asta va ajunge. Cand ai actionat asa? Ieri, azi, acum un minut? A, acum esti dispus sa recunosti ca, poate, ai fi actionat altfel. Si de ce? O, Doamne, palesti? Recunosti oare si dumneata ca acum un minut erai un altul?"

Exista multiple realitati.

Realitatea doamnei cu ochelari care te vede ca pe un tanar lipsit de viitor, realitatea barbatului de langa blocul tau care te vede un geniu in devenire, realitatea fetei care te vede ca pe un scriitor genial, insa lipsit de incredere in sine, realitatea celui mai bun prieten care inca te crede nepotul lui Einstein. Exista si realitatea ta, iti bei cafeaua doar intr-un anumit colt al mesei, iti place sa citesti sau sa stai in fata calculatorului, iti place un anumit gen de suc, adori ploaia si muzica celor de la The Doors, Metallica, Depeche, etc. Dar aceste realitati nu sunt egale intre ele, nu vor fi niciodata.

"Exista in sinea mea si pentru mine o realitate a mea: aceea pe care mi-o acord. In sinea voastra si pentru voi e aceea pe care vi-o acordati".

Privit din fiecare parte arati altfel. Esti o multime de altii, din moment ce, privit de fiecare in parte, arati altfel.

"Da, da, dragul meu, gandeste-te bine: acum un minut, inainte sa ti se intample acest lucru, erai un altul, ba, mai mult, erai o suta de altii, o suta de mii de altii.Si n-ai de ce sa te miri, crede-ma. Incearca mai curand sa vezi daca esti asa de sigur ca o sa fii maine cel ce te pretinzi azi".

Noutati scolare

2009-05-12T17:30:00.000-07:00

Nu, nu m-apuc sa va povestesc ce am facut eu la scoala, pentru ca, la dracu', ar fi extraordinar de plictisitor, nimic interesant si o lene de zile maaaaari. Astfel, mi-a sarit in ochi un site nou de referate & co. In general, nu am o parere buna despre genul asta de site-uri, toate o apa si-un pamant, din categoria daca esti doar incult dar vrei sa fii si un incult informat, ia de citeste. Dar...sa revenim. Exista si exceptii. www.sachiulim.ro. (relevant titlu, nu? :D).

Deci, cand va cuprinde astenia de vara si lipsa totala de vreun interes special sau general fata de scoala/facultate, luati d'aci: www.sachiulim.ro.

Craiova, je t'aime...

2009-05-10T13:40:00.000-07:00

Sunt ani. E timp. E un oras. Sunt fotografii alb-negru si color.

Craiova, je t'aime!

Pentru strazile neasfaltate de cand eram mica pe unde imi zdreleam genunchii si visam noaptea ca, datorita juliturilor mele orasul se va construi in fiecare zi, din sangele meu, din bucatelele alea mici de piele, ma inchipuiam in mijlocul Romei inca neconstruite, cu apeducte si toate cele, pentru strazile asfaltate de acum, cand, de, am 17 ani, adio julituri, bun-venit plimbari, pe care merg mai mereu cu ghiozdanul, geanta, cartea intr-o mana si paharul cu cafea in cealalta, pentru magazinele unele vulgare, altele dichisite pe langa care trec cu mainile in buzunar sau cartile in brate, pentru scarile blocului meu pe care, daca dimineata ma grabesc sa prind autobuzul si cobor putin mai apasat, iese vecinul si imi spune ca sunt hiperactiva, ca a citit el intr-o carte despre remedii naturiste care m-ar putea ajuta sa imi "rezolv problema".

Pentru salcamii din fata blocului si curtea liceului unde am facut doar primii 4 ani de scoala plina de copaci, pentru acoperisul bisericii, din care vad numai putin, insa crucea clar se vede, iar in asfintit, hell, it looks great, pentru unii vecini de la celelalte blocuri pe care ii invidiam cand aveam vreo 11 ani, ca ei erau la liceu, vorbeau vrute si nevrute, acum, de fiecare data cand ma vad zambesc, imi spun ca am crescut sub ochii lor, ca de mica eram un soarece de biblioteca si plina de energie.

Pentru gradinile din spatele blocului fata de care am niste amintiri una mai misto ca alta, acum una dintre ele s-a modernizat, are niste leagane, niste stanci, niste pitici prin ea, m-am obisnuit cand vin de la scoala sa nu o mai iau prin fata, ci prin spate, ca sa trec pe langa ea.

Pentru strada pe care stau si mi-a gazduit de atatea ori plimbarile cand eram mica, am impresia ca ea cunoaste fiecare particica din mine, fiecare teama, fiecare carte citita, fiecare zambet si, mereu imi aduc aminte ca, intr-o zi, cand eram mica si mergeam agatata de mana lui tati, m-am pus pe plans. Plangeam cu sughituri si trupul ala mic se zguduia din toate incheieturile. M-a intrebat de ce plang, uitandu-se atat de frumos la mine cum numai el stia sa o faca, si sunt sigura ca, niciodata, niciun barbat nu ma va privi asa, ma mangaia pe par si ma incuraja sa ii spun. I-am spus: imi parea rau de strada, ca toti o calcau in picioare, masinile treceau peste ea, unii o scuipau, taximetristii care nu o gaseau ii trageau cate o injuratura. Mi-a spus ca e doar asfalt, nu simte cand e calcat, scuipat, injurat, mai rau e ca sunt oameni calcati in picioare. Atunci am facut ochii mari clipind din gene, nu imi dadeam seama, nu constientizam, eu nu vazusem niciodata, cum, sa pui un om jos si sa calci pe el? Din nefericire, acum stiu la ce se referea.

Pentru strazile din centru, pe care parintii mei se plimbau de mana cand erau tineri, cand citeau impreuna, cand se sarutau si zambeau, aceleasi strazi pe care mami, dupa ce se despartise de tati, 20 de ani mai tarziu, se plimba cu privirea trista si nostalgica, aceleasi strazi pe care eu ma plimb cu prietenii mei, citim, ne bem cafeaua, radem, ne plimbam tristi, poate dupa un examen, o teza, o despartire, dezamagirea ca nu am gasit o carte la biblioteca, o alta e prea scumpa.

Aceleasi strazi pe care unii, acum multi ani, dovada stau fotografiile alb-negru, isi cumparau inghetata, vata pe bat, se duceau la cinema, ieseau de la liceu, eu acum ma plimb, imi iau cafea, le gasesc pe cele micute care gazduiesc locatiile preferate, Da Vinci, Murphy's, Old Town, Chitare....

Pentru parculetul Puskin, la 10 minute de mine, unde am copacul meu, acel copac sub care citesc, care adaposteste atatea amintiri, care imi cunoaste toti prietenii, cartile, care imi stie obsesiile, literare, muzicale, etc. Bancile galbene scorojite si cele din beton care au ascultat la randul lor Metallica, The doors, The who, Korn, Rage against the machine, Sepultura, etc. Parculetul ala ma cunoaste, vreau sa cred ca i-ar parea rau daca nu as mai fi, daca nu as mai citi si nu m-as mai plimba prin el.

Pentru English Park, eterna destinatie de seara, impreuna cu scarile din spatele teatrului: cafea, carti, discutii filozofice, glume, tigarile prietenilor, zgomotul strazii, al tramvaiului, muzica, totul. Toate amintirile si fotografiile color, plansetele, despartirile, imbratisarile si consolarile, dezamagirile. Scarile, bancile, strazile, stiu totul. Si ideile spuse, tipate, si cele ramase undeva, prin vreun cotlon, caietele de poezii uitate, desenele aruncate, nervii si frustrarea, bucuriile, stau si ma gandesc, sunt primele locuri in care ne imbratisam si ne spuneam "baiiii, am luat examenul", "am o surpriza: am terminat cartea de scris", "ta ta ta taaaam, desenul", primele locuri in care, cu glasul monoton spuneam ca nu avem bani de concert, de o carte, in care ne plangeam de parinti, de colegi, de noi insine.

Cartea aia.."Ask the dust". La fel de bine, "intreaba strada", "intreaba banca".

Fileme si cartile povestite, filmele pe care le vedeau parintii nostri si parintii lor, filmele pe care levedem noi, revistele, cate Dilemateci nu au citit scarile de la teatru, cate opinii nu au auzit, cate sortimente de ceaiuri si cafea, cate tigari, cate pagini...

De asta nu ii inteleg pe ceilalti, care spun ca pleaca, au gasit un oras mai frumos, spun.."ee, nu ai mai zice asta de Craiova daca ai vedea Parisul, Madridul". Uite ca le-am vazut. Sunt superbe.

Dar nu ma cunosc, nu au zambit cu mine, nu stiu cum eram eu mica, adolescenta...nu au citit ce am citit eu, nu imi stiu fiecare conversatie, plimbare, dezamagire. Nu poarta in ele amintirile fiintelor pe care eu le-am iubit si acum nu mai sunt, nu poarta in ele moartea acelor fiinte sau durerea mea, nu au nostalgia. Nu stiu ultimul drum. Strada mea stie ultimul drum al tatalui meu, privirea lui, ultima boacana a surorii mele, ultima suparare a mea, ultimul zambet si ultima carte citita.

Cum sa pleci dintr-un oras? Nu e numai arhitectura. E o invalmaseala de vieti, de respiratii, carti, mirosuri, sunete si sentimente.

Craiova, je t'aime.

Calatorie spre centrul pamantului

2009-05-05T13:50:00.000-07:00

4 a.m. O camera plina cu postere, intesata cu carti, agende and co. Langa, un telefon care tocmai sunase, o voce care tocmai imi spusese ca "Suntem oameni. Munca, proiecte, muzica si prieteni, cafele si ceaiuri, ore intregi petrecute in fata calculatorului, a cartii, a proiectelor, a vietii. Mii de ganduri si remuscari, promisiuni pe care le-am facut, am iubit sau nu?, cine stie, oameni cu care am vrea inca sa fim si nu stim ce dracu ne impiedica, amintiri si tot felul de nimicuri, dar la fel, o gramada de lucruri care ne fac viata si noi ocolim. Ocolim totul, viata, iubirea, cafeaua de la pranz, pe proful de la cursul 2 ca ne intreaba cand dracu avem de gand sa aducem proiectul. Unde traim?"

( p.s. cursul 2, adica cel de "Istorie universala" :D)

So, unde traim? Well, dupa toata discutia asta, dupa ce telefonul zacea, zumzaia si torcea incetisor langa mine, am citit ceva. Pentru unii ciudat, pentru altii neinteresant.

Se spune ca in cercurile naziste ar fi circulat o teorie, cea a Pamantului gol in interior.De fapt, exista doua teorii despre Pamantul gol in interior. Conform primei teorii, noi traim pe scoarta, dar in interior exista o alta lume (sa ma apuc sa compar situatia cu cea dintre suflet si trup? ma abtin, ca i-as leza rau pe unii care au uitat demult cum e sa ai sensitivitate), o lume pe care, evident, noi nu o cunoastem si in care, in opinia unora, s-ar afla misterioasa imparatie Agartha, locuinta Imparatului Lumii. (a se vedea fanteziile lui Rene de Guenon).

Conform celeilalte teorii, noi credem doar ca traim pe scoarta externa, in vreme ce, de fapt, traim in interior (adica ni se pare ca traim pe o suprafata convexa, cand, da, ia ghici, traim de fapt, pe una concava).

Una dintre primele teorii ale pamantului gol in interior fusese propusa in 1962 de Edmund Halley (cel care a dat numele cometei).Fascinat de problema campului magnetic terestru, el descoperise o usoara variatie in timp a directiei campului.De aici, o concluzie cum ca nu exista un singur camp magnetic, ci mai multe. De la aceasta concluzie, ideea ca Pamantul ar fi gol in interior si ca , in interiorul sau ar exista o a doua sfera cu un alt camp magnetic. Halley a propus teoria Pamantului compus din 4 sfere, inchise una intr-alta, ca papusile matrioska; interiorul Pamantului ar fi locuit si iluminat de un fel de atmosfera usoara, iar aurorele boreale nu ar fi decat niste emanari ale acestui gaz prin calota polara.

Ajungem in secolul al XVIII-lea, unde Euler a inlocuit teoria sferelor multiple cu cea a unei singure sfere concave si goale, care continea un soare ce dadea lumina si caldura unei civilizatii evoluate. Matematicianul John Leslie a afirmat ca in interiorul Pamantului nu s-ar afla unul, ci doi sori, pe care ii numise Pluton si Proserpina.

Uite asa, ajungem in secolul al XIX-lea, unde un capitan pe nume J.Cleves.Symmes din Ohio, adreseaza mai multe scrisori unor societati stiintifice, in care scria:

"Catre lumea intreaga: declar ca Pamantul e gol si locuibil in interior, ca acesta contine un anumit nr de sfere solide concentrice, adica asezate una intr-alta, si ca e deschis la cei doi poli printr-o extensie de 12 sau 16 grade".

La "Academy of Natural Sciencies" din Philadelphia se mai pastreaza inca macheta din lemn a universului sau.

Teoria a fost reluata de Cyrus Reed Teed, care afirma ca tot ceea ce noi consideram a fi cerul este o masa de gaz cu portiuni de lumina stralucitoare, care umple interiorul Pamantului. Soarele, Luna si stelele nu ar fi sfere ceresti, ci iluzii vizuale provocate de diferite fenomene. Teoria lui era greu de combatut pt matematicienii din sec al XIX-lea, pentru ca o suprafata convexa putea fi proiectata pe o suprafata concava, fara a se inregistra prea multe discrepante. Dupa moartea lui Teed, in 1909, ideile lui au fost popularizate in Germania si teoria a fost reluata, dupa Primul Razboi Mondial de Peter Bender si de Karl Neupert, care fondase miscarea "Hohlweltlehre", teoria Pamantului gol.

Conform anumitor surse, teoria a fost luata in serios la nivelul conducerii germane, iar in unele cercuri ale marinei germane se credea ca ea ar permite sa se stabileasca cu mai multa precizie coordonatele navelor engleze; daca s-ar fi folosit raze infrarosii, curbura Pamantului nu ar mai fi fost un obstacol.

O alta povestioara spune ca, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Hitler ar fi ordonat o expeditie pe insula Rugen din Marea Baltica, iar aici un anume dr. Heinz Fischer ar fi indreptat spre cer o camera telescopica pentru a descoperi flota engleza care naviga in interiorul suprafetei convexe a Pamantului gol.Experimentul nu a dat rezultate notabile.

Nu e fascinant? Nu e si mai fascinant faptul ca eu beam ceai de portocale si citeam pe nerasuflate chestii d'astea, avand in vedere ca nici nu sunt pasionata de asa ceva, dar asta mi-a placut, si ca am plecat direct la scoala dupa, si mergeam pe trotuar, pana la statia de autobuz, aveam impresia ca oamenii se uita ciudat, ca pot sa vada ce imi cloceste mintea, eu incercand sa rumeg suprafete convexe si spatii nu stiu de care; nu e fascinant ca am uitat ca era 7 dimineata si am sunat-o pe Flori sa ii spun, ca ce, seara se tot intreba unde traieste, m-am gandit ca ii fac un favor, ii spun eu, in 10 min i-am expus toata teoria, fara pauza de respiratie si, culmea, nu a inceput sa ma intrebe subtil daca mi-am dat cumva seama ca dormea, a inceput si ea sa abereze, molipsitoare chestie. Pacat ca am ajuns la scoala si nu am putut sa imi expun in continuare povestioarele si ideile.

Nu e un post "de Pasti", nu ma impresioneaza blandetea cu esarfa de ipocrizie fluturandu-i la gat .

2009-04-19T14:50:00.000-07:00

" -Odata, demult, incepu parintele Fotis, au iesit doi negustori de pasari pe un munte si si-au pus plasele lor; le-au intins si a doua zi de dimineata s-au dus, si ce sa vada; plasele erau pline de porumbei salbatici. Se zbateau sarmanii deznadajduiti sa scape, dar ochiurile plasei erau prea stramte, pe unde sa treaca? Asadar se ingramadisera toti impreuna, inspaimantati, si asteptau.Sunt piele si os parlitii, spuse un vanator, cum sa-i vindem la bazar? Sa-i hranim bine cateva zile, sa se ingrase, zise celalalt. Le aruncara hrana din belsug, le pusera si apa, se napustira porumbeii sa manance si sa bea; numai unul n-a voit sa manance; a ramas postitor; in celelalte zile, hrana noua; porumbeii se ingrasau pe zi ce trece, si numai acela unul se subtia si tot mereu se lupta sa treaca prin plasa. Pana cand intr-o zi venira vanatorii sa-i adune si sa-i duca la bazar; porumbelul care nu se hranise se subtiase atat de mult, ca intr-o clipita, a trecut prin plasa si a zburat liber in vazduh".

(Nikos Kazantzakis- Hristos rastignit din nou)

Singura si imobila

2009-04-15T10:47:00.000-07:00

" Cand te opresti in fata oglinzilor

o mana iese din apele clare ca sa te mangaie

o mana care este totdeauna a ta

aceasta mana de matraguna si de hartie

care-mi aminteste dezastruasele si amplele intalniri in fata oglinzilor

Si de data aceasta umerii mei nu mai au umbra

nu mai sunt decat picioarele mele care alearga

aceste triste biciclete aceste butoaie incarcate cu palarii

Vom trece strada fara a vedea ce se intampla

in pachetul acesta sunt pantofii uzati ai cenusaresei

dar nu ne priveste

in camera aceea goala rasuna poate armonica mortii

Ceea ce vad e un fluture calcat de tren

ceea ce ating e sangele tau ca un arbore

ceea ce aud e parul tau ca o scoica

Iata dezgustatoarele amintiri corpul meu impartit in doua

jumatatea mea rosie jumatatea mea albastra

linia precisa care ma imparte

pe care am construit-o muscandu-mi palmele

iata jumatatea mea calma jumatatea mea dezesperata

Iti vor trebui ace mai tari ca sa le cosi impreuna

sfori mai elastice degete mai abile

va trebui sa distrug singur ceea ce am iubit impreuna

si mai ales va trebui sa te misti libera

cand voi traversa orasul acesta pustiu

in frumosul meu costum de scafandru.

(Gellu Naum- Singura si imobila)

Ochi pentru nas dinte pentru floare

cal pentru sange om pentru fruct

apoi exista casa aceea neintrerupta

si cutitul de pasla de apa

existau multe sertare pline cu ceata

exista un scaun si se facea o virtute

apoi mai existau cutiile de scrisori pline cu frunze

si picioarele si ghetele si melancolia

si cateva cuvinte intr-un tub de lemn

si nu stiu unde si nu stiu de ce

si toate se compensau se compensau

(Gellu Naum- Talion)

Those lazy, hazy, crazy, days....

2009-04-13T19:40:00.000-07:00

La numar 7. De cand nu am postat nimic. Reprosurile nu le mai numar pentru ca, la dracu', sunt destule. ;).

Dintotdeauna am avut prea multa energie. Pledez "vinovata" la acuzatia asta.

Zilele astea au fost in ton cu cele din mintea mea, intamplate acum mult timp, cand abia ma deprinsesem cu sportul de a nu dormi foarte mult noaptea (sau deloc) si de a ma ineca in tot soiul de activitati, mai mult sau mai putin meschine. (lectura era oricum permanenta, restul puteau fi si pasagere).

Odata cu trecerea timpului, de ce sa nu recunosc, m-am lenevit destul. Inca devorez carti, inca am ca mic dejun, pranz si cina diferite pagini, fragmente, coperte, versuri, note, insa o doza din energia aia disparuse cumva.

Inca stau noaptea de planton, insa demult nu mai petrecusem nopti in sir nedormite, lecturand, imprietenindu-ma cu personaje si cu mine insami, clipind in fata lor si privind la mine si in dreptul meu, demult nu mai petrecusem ataaat de mult timp cu cei apropiati, cu oamenii care de-a lungul timpului mi-au demonstrat ca, atat cat este omeneste posibil, ma cunosc si inca adora felul meu de a vorbi, cu un debit muuult peste medie, felul meu de a rade si a privi, ca inca isi doresc sa fie alaturi de mine, ca inca nu au uitat cum e sa petreci o gramada de timp in Puskin, descoperindu-l pe cel de langa tine si familiarizandu-te cu tine, ca inca au o obsesie meschina in a discuta despre carti, filme, muzica si concerte, parcuri si fotografii, ca inca adora ceaiul si proslavesc sfanta cafea, ca, in sfarsit, sunt acele persoane: prietenii mei.

Ca inca imi definesc, alaturi de carti si licorile favorite (ceai, cafea, lapte cu miere si scortisoara) universul si personalitatea.

This lazy, hazy, crazy days...Am reusit! Am rezistat 72 de ore fara somn, timp in care am citit pe nerasuflate, am jucat badminton, m-am amuzat pe seama vechilor fotografii, a vechilor vieti, am fost la rockoteca, am savurat cafele si ceaiuri intre persoane, intre pagini, intre melodii, intre secvente si intre zambete.

Am facut o gramada de mape, am participat la o sedinta la Inspectorat si am dat peste o mica obsedata (nu e cu sens rau).

This lazy, hazy, crazy days...am primit lalele, narcise si zambile, plus un acord parental ca da, pe 23 voi fi la Cluj-Napoca la concert. Mi-am cumparat ceai de cirese, m-am bucurat de fiecare pas, atingere, zambet si plimbare. Si am dezvoltat o noua obsesie pentru Gellu Naum, urmeaza sa scriu despre el in celelalte posturi. Dupa incantarea resimtita fata de Firmin, acum l-am descoperit cu jubilatie pe Desperaux. Am servit repede cartea asezonata cu ceai si biscuiti cu dulceata, dupa care am cochetat cu filmul. Au fost 7 zile. Urmeaza...infinit mai multe!

P.S. Multumesc! (tuturor).

The afternoon of haiku

2009-04-06T20:19:00.000-07:00

Yeap. I didn't forget about it. Ramasesem datoare cu niste haik-uri. Se simt impregnate in pori daca le lasi sa se infiltreze odata cu dansul soarelui la pranz sau cu tacerea lui la asfintit, am observat ca pentru el jovialitatea are manifestari diverse. Se mai simt si odata cu mirosul ars, tacit al cafelei sau in privirea jucausa a ceaiului de portocale sau clipind din genele ceaiului de scortisoara. Si danseaza extrem de bine pe acordurile celor de la "The Smiths", "Blue october", "Nouvelle Vague" sau "Royksopp". Evident, haik-urile sunt firi destul de rebele, energice, le place sa alterneze. Va spun din proprie experienta: nu le va displacea nici parul buclat al lunii, mirosul narciselor, muzica lui Phiip Glass, Biffy Clyro sau Frusciante. Si se unduiesc destul de bine pe "The awakening". ;)

"Noaptea

furia ploii

literele unui vechi ziar" (Lucian Suciu)

Kobayashi Issa

"trebuie aduse multumiri-chiar si zapezii de

pe mine-dar din paradis"

"de la baia copiilor-si pana la baia defunctilor-

oh, totul e nonsens"

"zgomot si furie-cosmar din care ne trezim-

veacuri de silex"

"in amurg-scriu pe un zid pentru tine-

am fost si eu aici"

"Swatting mosquitoes

blood stains

on the war tale I'm reading" (Masaoka Shiki)

"I think I'll die

eating apples

in the presence of peonies" (Masaoka Shiki)

Rasfrangeri intr-un ochi de aur...

2009-04-05T14:44:00.000-07:00

Pentru ca "toate amintirile se sterg in cele din urma. Apoi raman visele. Atunci, pentru ca de aici inainte ele singure sunt, lor le incredintam grijile vietii noastre. Curand nu-mi voi mai reaminti nimic, nimic in afara acestei povesti ce revenea in fiecare seara, de cum adormeam" (Philippe Forest- Sarinagara).

Pentru ca nu vreau ca amintirile mele sa se estompeze si sa dispara, pentru ca indiferent cat de multe visuri as avea, "e mai usor sa cotrobai prin amintiri decat prin idei." (Emil Cioran). Si pentru ca ieri, da, am simtit-o. O "Rasfrangere intr-un ochi de aur".

Potecile zdrentuite de nostalgii si pasi din parc, lacul care adapostea in interiorul lui iubiri, moarte, zambete, priviri si strangeri de mana, toti copacii aia care parca gemeau de sentimentele imprastiate in jur, mirosul de vata pe bat (nu imi place vata pe bat, dar ador mirosul ei) si povestile. Povestile tuturor oamenilor care ieri, si in ziua de dinainte si in toate diminetile si dupa-amiezile si serile lumii se plimbau prin parc.

Daca traiesti intens, chiar poti sa simti mirosul povestilor: poti simti tristetea, asteptarea, furia, iubirea, melancolia si tot ceea ce construieste un om. Eu ieri am simtit si carti. Le-am mirosit, imbratisat, sarutat si mangaiat pe toate: "Sarinagara", "Despre eroi si morminte", "Toti oamenii sunt muritori". Sunt numai cateva din ele.

Si ii cer scuze persoanei care a fost langa mine daca, printr-o ironie a sortii, aveam atatea in minte si atatea de spus si nu am spus totul. Daca stau bine sa ma gandesc, florile alea albastre si galbene pe care le-am cules si pasii aia, scarile pe care am stat, zdrentuite, scrjelite, doxa de amintiri si clipe, m-au facut sa ma gandesc la haik-uri. Nici nu mai citisem si nici nu ma mai gandisem demult la ele. Well, voi citi zilele astea pentru ca si vremea imi tine isonul si le voi posta pe cele care imi plac.

Hmm. Si pentru ca "realitatea exterioara nu are puterea de a determina singura fericirea sau nefericirea", dupa-amiaza realitatea mea interioara a atins punctul culminant pe undeva prin Puskin, sub un copac si intre paginile lui "Stardust". Pana cand la cativa zeci de metri de mine, opreste un taxi care avea destinatia "Puskin, copacul 23, va rog" si incepe realitatea exterioara din nou.

Nocturna si calma. Imbibata cu miros de zambile si copaci infloriti, strigate, din nou poteci, din nou rasfrangeri, si lapte cu miere si scortisoara in Da Vinci. Si poze. Cu magnoliile inflorite din English Park ce umbreau banci tocite de aspiratii si intalniri si zambete si strigate. Si din nou imi veneau in minte haik-uri. Am sa caut unul care sa aiba o "perfect match" cu florile albastre si unul cu magnolia luminata in noapte de un galben intens.

Si pentru ca "orice fericire e o capodopera: cea mai mica greseala o falsifica, cea mai mica ezitare ii schimba gustul, infima-i stangacie ii stirbeste frumusetea, prostia neinsemnata o umileste".(Marguerite Yourcenar).

P.S.Multumesc pentru rasfrangerile intr-un ochi de aur.

Evghenitii!!

2009-04-01T09:44:00.000-07:00

Era in jur de ora 23:00, camera mea mirosea mai ceva ca o plantatie de cafea, in surdina se auzeau, pe rand, Noel Gallagher, Biffy Clyro, The Smiths, Coldplay, Nouvelle Vague, Massive Attack, veioza ma fixa cu priviri de indragostita, niste biscuiti acoperiti cu dulceata de gutui ma asteptau cuminti luati de mana cu cana de nes si florile galbene se uitau curioase cand la maldarul de carti de langa ele, cand la mine cand la cana cu nes, dar atunci mi se parea ca intorc nemultumite capul si se stramba, dat fiind faptul ca beau nesul fara zahar;

pun pariu ca in secunda urmatoare au si inceput sa ma barfeasca, sa unelteasca: "isi bate joc de noi, ne exploateaza, o doare undeva de drepturile noastre, doar se foloseste de noi, de mirosul nostru, de privirea noastra calda si pe la spate bea nesul fara zahar ca sa nu putem sa luam si noi nici macar o gura. Insensibila fiinta, sper ca vreodata sa o manance un personaj, sa o mestece bine si sa scapam de ea". Dar nu e chiar asa. Daca voiau ceva dulce, de ce nu au luat un biscuit? E vina lor, sunt niste razgaiate.

Dar, cel putin, nu sunt la fel. Ca toti ceilalti.

Era in jur de ora 23:00 si, parca ma saturasem de timpul meu, de idei, de propozitii si discutii, de cuvinte si expresii ca "mi s-a blocat aplicatia", "hard", "autobuz", "mp3", "unde mi-e lipgloss-ul?", "criza financiara", "Parazitii", "show", "trance" etc. Parca aveam nevoie de altele, de altceva, de un alt timp si spatiu fara sa fiu nevoita sa inventez nu stiu ce potiune magica sa ma intorc in timp ca oricum, la chimie sunt in plop si plopul in aer. Si totusi au reusit. Si da, fara sa explodeze apartamentul.

A fost nevoie doar de o carte, "Evghenitii" si niste biscuiti si cateva sunete si voci pe fundal. Citisem destul de mult in ultimul timp, chiar gasisem carti care sa imi placa, la care sa ma gandesc cand ieseam pe balcon si simteam miros de ploaie, insa cu "Evghenitii" a fost altceva. Reperele alea spatiale si temporale au inceput sa se estompeze pana au disparut cu totul, cuvintele care imi misunau, dansau prin mintea mea si ma mai luau cu indrazneala in brate erau "ibovnica", "divan", "boier", "Sulfamida", "rizil", "maidan", "logofat", "cantalarie","juben", "islic".

Imbinari de fraze amuzante pana la epuizare cu randuri ironice si visuri naive, parfum de epoca medievala si strazi strabatute de calesti. Si o dispozitie de zile mari. Trecuse atat de mult timp de cand nu mi se mai intamplase! Am spus cat de mult am iubit cartea asta? A fost o singura seara, insa credeti-ma pe cuvant, va dura pentru totdeauna! Si, ca sa revin putin la seriozitate, in sfarsit am realizat...de ce naiba florile alea se uita urat la mine: pentru ca ele nu citesc "Evghenitii" si nu simt fericire intre paginile unei carti, ele sunt fericite cand isi tin picioroangele in pamant si se balacesc in vaza mea. Superficiale fiinte! Uitati si voi ce-au pierdut:

"Scoala, Catinca, ce-ai intepenit acolo ca cismeaua lu' Mavrogheni, si-l condu pa dumnealui boieru Alecu! Proasta esti, maica!Stai si te uiti ca vitelul la poarta noua, mare noroc oi avea de te-o lua aist crestin! Ce sa faca el cu tine? Nu scoti o vorba, nu te pricepi la nimic si te mai uiti dincolo, peste noi toti, de parca n-am fi. Aci numai razgaieciunile Stancai is de vina. Ea sa-ti traga pacatele. Si da te va lua Alecu, sa te urmeze si sa te scape de gura Luxitii! Va fi maica...vai da capul si da zilele tale!"

"Ce crezi ca nu stiu cum iti poarta sambetele si se chioraste la dumneata da cum te vede.Parca-i un vitel, asa se lungeste la dumneata. Il dai afara pa usa si el intra pa fereastra."

"Cucoana, eu am tinut la viata mea o suta da barbati, desi am fost luata numai cu Ghita. Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-l manance viermii! Nu i-ar putrezi sufletul, ca tare imi inmuia oasele! Hopa, una-doua da cu bataia!Si i-am zis: Ghita, daca n-o lasi mai incet, io te omor! Cu mana mea te omor! Si n-a vrut sa inteleaga.Se-mbata ca porcu' venea cu tafna pusa, s-apoi da-i si trage-i la bice proastei da Stanca.Pana cand sa rabd?(...).M-am dus la Linca doftoreasa, aia da sta pa pod si vinde ierburi, am luat da doi poli soricioaica si s-a dus dracu Ghita al meu!"

"-Cum cine zice asta? Cum, dumneata n-ai citit inca Aristot si Platon si Herodot si Tucidite si...

- Ete ca nu i-am citit si n-am murit! zise Pirpiriul cu obraznicie."

"Atunci fa cum stii, conasule! Cat despre cartile matale, cine le-a citit? Dan viata se-nvata totul, nu dan carti. Ca cine sa priceapa ce zice Volter asta al dumitale si la ce-mi foloseste? Ce, n-am putut sa ma culc cu Sanda si fara Volter? Ii zasei la ureche je t'aime si ea-mi raspunse ca ce jem, ca abia-i august, pana la culesul prunelor si la jem mai e".

(Constanta Vintila-Ghitulescu-Evghenitii)

Cum sa nu te indragostesti? Cum sa nu iti vina chef sa suni pe cineva, sa razi, sa ii povestesti, sa ii citesti? Cum sa nu "suferi" de cea mai buna dispozitie?

All those things I love...

2009-03-30T21:00:00.000-07:00

Acum cateva zile, cand m-am trezit cu cafea in ochi, am deschis geamul sa simt primavara - lumea aventurii pentru frumusetea gestului, lumea trupurilor mandre de mecanismul infiltrarii iubirii, lumea pe care o poti lua in serios pentru ca, spre deosebire de toate celelalte lumi si realitati, nu se teme sa se arate comica, verde, portocalie, rosie, albastra.

Tocaria geamului, facuta din visuri, trebuie sa recunosc, era al dracului de tocita, sareau mereu tapligi din ea, dar, chiar si asa, mi-am rezemat coatele de ea si am privit cum afara, binecunoscutul vanator ucidea fluturi.

In desenul intregului peisaj, arborii aveau o delicatete putin sinuasa, manierata, de "gentlemani" care iti ofera o ramura si te invita la dans sau te roaga sa accepti sa iti faci plimbarea de seara impreuna cu ei. Sinele de tramvai tremura, capsunele din dulceata mea privesc nedumerite prin geamul borcanului asezat cu demnitatea infrangerii pe etajera, apa pentru ceaiul de scortisoara si mere verzi clocoteste aroganta in ibric, iar Virginia Woolf ma invata din nou sa citesc; cu rabdare, cu iubire, cu naivitate si gingasie si, sper, cu zambetul pe buze, chiar daca o mai supar din cand in cand.

Pentru ca uneori, ajunsesem sa citesc si sa identific mesajul ca fiind desuet, iluzoriu, crucial, derizoriu, demn de atentie sau insignifiant si ridicol. Si, in cazul dezamagirii, inchideam cu mult curaj copertele unei carti si ma aruncam in marea de hartie si idei si fantasme a mintii mele. Dar promit sa nu mai fac asa. Promit sa nu mai analizez, sa nu mai disec si sa nu ma mai opresc sa respir cand stilul mi se pare simplist si subiectul previzibil, promit sa nu mai fac pauza pentru cafea ca sa interpretez si sa dau o alta tonalitate, promit sa fac asta doar la final. Si promit sa ma abtin sa mai construiesc propria mea poveste in paralel cu povestea lui, a autorului.

Pentru ca Virginia spune ca ar trebui sa

"dam frau liber oricarui impuls; sa facem oricate greseli de stil, de gramatica, de gust, de sintaxa; sa ne dezlantuim energia, sa ne dam peste cap, sa dam drumul maniei, iubirii, satirei".

"De obicei venim spre carti cu mintea aburita, imprastiata, cerand fictiunii sa fie adevarata, poeziei- sa fie falsa, biografiei-sa fie magulitoare, istoriei- sa ne intareasca propriile prejudecati. Dacaam putea alunga asemenea idei preconcepute cand citim, atunci am incepe minunat. Nu dictati autorului; incercati sa intrati in pielea lui. Fiti camarazii de munca si complicii lui."

"Sa asteptam ca praful lecturii sa se aseze; sa se stinga conflictul si intrebarile; sa ne plimbam, sa vorbim, sa smulgem petalele uscate ale trandafirului sau sa lasam sa ne cuprinda somnul (aici nu imi mai place de ea).Apoi, deodata, independent de vointa noastra-caci asa produce Natura asemenea tranzitii-, cartea se va intoarce, dar altfel. Se va ridica la suprafata mintii ca un intreg.Si cartea ca un intreg nu seamana cu cartea pe care am parcurs-o pas cu pas.Detaliile isi gasesc acum locul. Vedem conturul de la inceput pana la sfarsit; e un hambar, o cocina de porci sau o catedrala."

"E o greseala sa te situezi in afara textului si sa examinezi metodele"

Si pentru ca tot e primavara, si pentru ca suntem multi cei care privim, bem ceai, citim, zambim, iubim si ne speriem, si pentru ca nu ne mai atarna fularele de gat si pentru ca prin ferestrele deschise ca niste rani nu mai intra vantul violent ci doar o mangaiere, o atingere, un sunet iubit, am si o poezie:

"Era dezghet de basme...Povestea mai traia

Stateam in asteptarea cuiva, in primavara.

Era dezghet de basme. Batea dorinta clara.

Si azvarli spre margini un basm inmiresmat.

O umbra de femeie, la tarm, ratacitoare.

De unde nu stiu, insa era de-un alb ciudat.

Povestea noua, umbra-n minuni amagitoare.

Iubeam dintotdeauna si umbra si povestea:

Cea mai frumoasa umbra, povestea cea mai clara,

In noaptea fermecata, atunci, in primavara

Eu m-am rugat la ea. Si a-nviat.

Era dezget de basme. Povestea mai traia."

(Ady Endre -A murit povestea.)

P.S.: poezia nu este in intregime; partea a doua e ceva mai trista.

Smile and frown

2009-03-27T10:41:00.000-07:00

Astazi, in afara de faptul ca am vazut unul dintre filmele pe care imi propusesem demult sa le vad, "Reconstruction", and yeah, it deserved every minute I was watching, am citit si o poezie draguta. Nu citesc foarte multa poezie in general, insa atunci cand gasesc vreuna care sa ma faca sa ma gandesc- la orice, la copilarie, la un oras, la o persoana, la o carte- ei bine, cand o gasesc, imi beau cu foarte multa placere ceaiul de portocale si zambesc.Pentru ca e momentul cand imi dau seama ca bucuriile marunte ma fac fericita. Here is the poem:

SMILE AND FROWN

There is a smile of Love,

And there is a smile of Deceit,

And there is a smile of smiles

In which these two smiles meet.

And there is a frown of Hate,

And there is a frown of Disdain,

And there is a frown of frowns

Which you strive to forget in vain.

For it sticks in the heart's deep core,

And it sticks in the deep backbone.

And no smile ever was smiled

But only one smile alone,-

And betwixet the cradle and grave

It only once smiled can be;

And when it once is smiled,

There's an end to all misery.

(Smile and frown -William Blake).

Oamenii nu mai lupta pentru iubire..

2009-03-26T17:30:00.000-07:00

"Acid in lapte, cenusa in miere, creta in paine" (J.M.Coetzee- Waiting for the barbarians). Stateam sub un copac, nu unul oarecare, ci unul care, din clasa a 8-a e "my reading tree". Sub el stateam in fiecare primavara, vara si toamna mai blanda si citeam. Devoram. M-am maturizat (nu complet, evident) stand rezemata de el, m-am descoperit pe mine langa el, copil fiind, am plans langa el la finalurile triste ale unor carti. Si da, am ascultat melodiile preferate citind langa el. Astazi, eram din nou la el(un copac imens, din Puskin).

Imi deschisesem cartea, imi pusesem paharul de cafea langa, geanta la fel, imi scosesem semnul de carte, creionul si agenda si...m-am asezat. Nici nu trecusera 10 minute, cand aud o fraza: "Mami, mami, te rog! Opreste-ma! Mami, opreste-ma!". Era un copil care invata sa mearga pe bicicleta si, speriat striga dupa mama lui sa il opreasca. Bicicleta o luase razna.

Insa, si eu strig la fel ca el dupa cineva care sa ma opreasca. Nu cu voce tare, nu mai am din pacate varsta lui si, chiar daca in aceasta perioada a vietii, imi mai permit sa cer ajutorul, nu o pot face decat intr-un mod asociat normalitatii, mai distant, mai academic. Nu imi mai permit infantilitatea strigatului "Mami, opreste-ma!", pentru ca se presupune ca, la 17 ani ai destula maturitate cat sa te opresti singur si sa eviti sa fii ranit. Insa, Dumnezeu stie cata nevoie am sa tip sa ma opreasca cineva.

Sa ma opreasca, pur si simplu. Sa nu ma mai lase sa visez decat la lucruri tangibile, posibile. Si sa imi spuna "stop!" cand mintea mea o ia razna, ca o bicicleta. Pe de alta parte, daca as tipa si cineva m-ar opri, ar fi pentru moment, pentru ca, din nefericire, as continua sa ma gandesc. Sa visez. Sa sper. Si sa imi chinui singura sinele prin 1000 de ganduri, inchipuiri, interpretari, pentru ca, da, nimic nu e mai rau decat ceea ce iti poti imagina. Cineva sa ma opreasca! "Mami, opreste-ma! m-ai oprit de atatea ori cand eram mica, opreste-ma si acum!".

Cand eram mica si vedeam toti copiii facand oameni de zapada, am intrebat daca as putea construi castele din zapada, cum sunt cele din nisip. Raspunsul a venit prompt: "Ce idee absurda. De ce ti-ai dori asa ceva? De ce ti-ai dori altceva decat isi doresc ceilalti? Poti sa faci un om de zapada". Da. Puteam. Insa era cu totul altceva ceea ce imi doream. Si pentru ca atunci nu m-a oprit nimeni sa imi doresc lucruri imposibile, am ramas cu ticul asta pana acum. Inca o fac. Si uneori, mi-as dori pur si simplu sa nu mai fiu doar pentru ca asa as inceta sa fac asta. Insa, nu se poate. Sunt aceeasi ca intotdeauna; dar timpul s-a destramat, ceva mi-a cazut din cer, la intamplare, de nicaieri.

Dupa ce am citit sub copac, am observat ca vremea se inchisese putin; era tot cald si culorile din pulovarul meu inca straluceau si albastrul intens din blugii mei inca era intens; si uitandu-ma in oglinda, am observat ca si ochii si buzele mele aveao o culoare intensa, foarte luminoasa. Insa ceva parca nu mergea. Mi-am dat seama: el. acel copac, nu imi mai purta mie de grija, nu ma mai apara, nu ma mai ferea. De ceilalti oameni poate da. De mine insami, nu. Pentru ca nu mai sunt acel copil si trebuie sa ma apar singura.

Tot atunci ma gandeam ca zilele astea am tot vazut si...mi s-a si intamplat: oamenii nu mai lupta petru iubire. Lupta pentru orice altceva, pt locul din autobuz, pt spatiul de parcare, sa fie in fata la magazin, pt un obiect, pt reducerile de pret, pt un concert, pt o calatorie. Cand vine vorba de iubire, se multumesc sa spuna: "A trecut", "Nu se mai putea, nu stiu, nu mergea", "Nu a fost ce mi-am dorit" sau "Tuturor ni se intampla, asa e viata". Trist, dezastruos, patetic. Stand acolo, cu blugii pe un pamant batatorit acoperit cu verdeata si cu lumina batandu-mi in ochi si cazand pe paginile cartii, mi-am adus aminte un vers din melodia "Pictures of you" (The last goodnight). Oamenii astia, toti cei care se multumesc sa piarda o mare iubire, care au gasit iubirea sau macar inceputul ei si nu au curaj, sunt "the bells that never sing".

Aerul e plin de batai din aripi, pentru ca da, toti suntem liberi. Liberi sa jignim, sa jucam, sa ne exprimam, sa ascultam. Si suntem liberi pentru ca suntem si singuri. Unii dintre noi spun ca ce poate fi mai bine de atat? Eu spun ca ce poate fi mai rau de atat? Sa te trezesti si sa iti dai seama: se spune ca 5 persoane din lume si-ar da viata pt tine. Normal, doua dintre ele sunt parintii. Dupa, fratii si surorile, eventual bunicii. Dar te trezesti.

Si te gandesti: totusi, exista o persoana care sa nu aiba o legatura de sange cu mine si sa fie capabil sa faca asta? Sa ma iubeasca atat? Te gandesti ca poate prietena ta, dar dupa, iti aduci aminte ca poate nu ar renunta la lucruri mai putin importante pt tine, eu stiu, o excursie, o trusa de machiaj, un obicei, dar la viata! Si dupa ce te mai gandesti, incerci sa dregi lucrurile spunandu-ti ca, eah, oricum, ce prostii, nici macar nu ai nevoie ca cineva sa faca asta pentru tine. Intr-adevar. Nu ai nevoie sa faca asta, ai nevoie sa stii ca, indiferent de ocazie, ar face-o. Aici e diferenta. Si, dupa, iti amintesti: ai intalnit vreodata vreo persoana care ar fi fost capabila sa faca asta? DA, dar ai lasat-o sa plece. Nu, nu inca. (aici mai e timp, cu conditia ca atunci cand apare, sa nu o lasi sa plece ;). Da, dar nu ai curaj sa o abordezi. Hmm. Da. Oamenii nu lupta pt iubire. Eu, in locul lor, al tuturor celor care se complac, m-as simti deformata.

It's a beautiful day today...

2009-03-24T13:50:00.000-07:00

" Aroma de cafea si de poezie simbolista. Langa ceasca, cerceii de ieri. Carti si hartii dezordonate, o bratara aruncata peste o agenda, o cana de ceai de portocale din care ies aburi, Tegan and Sara, La Oreja de Van Gogh, Ludo, New Years Day, Vama Veche, The birthday massacre. Fereastra e deschisa si simt vantul rece; il simt in par, de-a lungul picioarelor, pe coapse, pe gat...E rece, da; dar unele actiuni ale noatre sunt mult mai reci ca el, mult mai lipsite de sentimente.

Imi vine in minte o fraza a Anei Blandiana pe care mereu am considerat-o geniala: "a te supune un timp pentru a invinge in timp". Poate asta am facut, sau poate nu. Oricum, nu victoria ma preocupa. Cel putin nu asupra celorlalti, doar asupra mea, insa stiu ca nici asta nu e posibil, Aristotel spunea ca a te cuceri pe tine e cea mai mare fericire, dar cea mai zadarnica lupta.

Si stau si ma gandesc: cum poti sa renunti la ceva? Cum invingi tot ceea ce se zbate in tine? Cum ajungi sa negi ceea ce simti ca sa ajungi sa si crezi ca e ceea ce simti? Ca uiti, ca nu conteaza? Ca nu vei regreta?

"Adevarurile mari sunt poate asa de aproape si de imediate, incat numai de accea nu le gasim, fiindca le cautam. Ar trebui numai sa deschidem ochii si sa privim, dar asta e foarte greu". (Lucian Blaga). True, isn't it? Si care adevar poate fi mai mare decat acela al iubirii? Sub toate formele ei: renegata, pierdura, implinita, straina, tandra, etc? Nu spunea un scriitor, nu imi aduc aminte cine, ca "iubirea e ca tusea? se aude de la distanta?"

Daca exista un simt al realitatii trebuie sa existe si un simt al posibilitatii

2009-03-23T18:25:00.000-07:00

"Daca vrei sa treci cu succes prin niste usi deschise, trebuie sa tii seama de faptul ca usile au un cadru solid; (...). Daca exista insa un simt al realitatii, si nimeni nu va pune la indoiala ca acesta isi are ratiunea sa de a fi, atunci trebuie sa existe si acel ceva care sa poata fi numit simt al posibilitatii" - Robert Musil, "Omul fara insusiri".

Am trecut prin multe usi, unele de-a dreptul deschise, altele intredeschise. Pare banal, nu? Oricine poate trece printr-o usa deschisa, doar e deschisa. Dar cand iti e teama? Mie cand mi-a fost teama, am visat.

Da, unii spun ca e copilarie; de acord, eu nu am renuntat niciodata la ea. Tot ceea ce vreau eu sa realizez ma realizeaza pe mine. Visuri. Sunt idealista? Nicidecum. Multi din oamenii in care continua sa se mentina o doza de visuri definitiv nerealizate isi stabilesc un punct spre care isi indreapta privirile, ca si cum de acolo ar putea incepe acea lume cu care viata le-a ramas datoare. Ei bine, stocul meu de visuri nerealizate nu s-a micsorat deloc. Si vreau sa cred, am nevoie sa cred, ca in nicio circumstanta nu as permite asta. Indiferent daca e vorba despre visuri marete, greu de implinit, cu ecou imposibil sau ca visez la un plic de nes dimineata si la ceai de scortisoara. Fericirea, chiar daca nu e atat de intensa, se simte in multe lucruri.

La mine...ceaiuri, zeci de ceaiuri, de scortisoara si portocale, de vanilie, cu rom, verde cand vreau energie, negru tot cand vreau energie, cine naiba ma mai intelege, de afine, de lamaie, de migdale, de ananas, de kiwi, cafea, litri de cafea, mesaje, scrisul, cartile, analiza, bucuria, prietenii, muzica, sute de melodii pe care imi dansez gandurile si imi practic saruturile imaginare, noaptea, aerul, migdalele, fisticul, lupta, rabdarea, casmirul, tandretea si strangerile de mana, imbratisarile, sarutul, parcul, ciocolata, fotografiile, vederile si amintirile, visurile, tonul jucaus! Cum as putea trai fara el? Nu imi plac oamenii seriosi, nu ma plac nici pe mine cand sunt serioasa, noroc ca se intampla de putine ori, despre lucrurile serioase nu vorbesc decat putin in gluma, chiar daca sunt atat de serioase incat ma fac sa plang, asemenea unei masti, tonul jucaus reuseste nu sa ascunda, ci sa stilizeze gravitatea celor spuse.

Nu vreau sa parasesc niciodata invelisul meu si sa intru in spatiul marginit, in timpul sclerozat al adultilor. Intr-o seara, nu stiu exact cand, am uitat de mine. Atunci a inceput totul si s-a si terminat. Abia acum mi-am dat seama. Insa sunt eu din nou si nu ma mai pierd niciodata. Pe mine ma voi avea mereu, completa sau incompleta. Dar nu ma mai pierd. Gata!